bancila george marius

Nu plec departe nici nu pot rămâne prea mult cerul nu cere dovada lacrimi nici oameni pe a nimicului peste cer e un alt cer peste culoare e o altă culoare peste aripă e o altă aripă nu plec

Mintea respira prin gânduri imagini, viața fumează din mine cam tragic, în următorul moment mă lepăd de timpul șerpos, încercând să deschid poarta către mersul de os al iubirii. Mă privesc

Joi te sculptez din noroi, în week-end pregătim năvoadele, săptămânal prindem foamea din urmă, scotocesc de pomana penumbrele, e prea puternică dorința de a invada aceeași lume, îmi arăți

Au imbrăcat toți poeții platoșele, s-au înarmat,plecând apoi la război. Au strigat:\"noi trăim atât cât vor alții pentru că iubim mai mult decât ei, noi nu trăim să întoarcem pe dos

Pe spatele nopții niște scări Pe care coboară lungi dimineți Dinapoia porții, un spațiu vast Intens de șters, ștergarul norilor tocit, Belit, aproape găurit, Intre două seninuri Timp posac,

Aproape de buzele mele mormântul Cu fața în sus limitez profundul Dintre atâtea stări, la urmă nestare E trist să-ncetezi să mai fii Plin de drame și carne Viermii macină din noi ca apa din

Nesomnul gleznelor tale Te poartă câteodată către mine Călcâiele ca niște punți nu pregetă în căutare Toate drumurile care le înfrunți duc în departe Eu, dacă te aștept Nu merg, nu

Tu femeie,balans fecund, din tunelul oranj căzută, cu gust solar pe măseaua de minte, într-o verticalitate putredă, lacrimi orbite de fulgere, sub poza împietrită a cerului dau din aripi toate

Împerecheat cu neperechea, Vreme de târg, se vând speranțe, Se cumpără vise Imbrâncit printre case Pe drumuri lăsate-n amurg Bat în pereți, In cripta cea mare- precupeți. \"-aveți ceva de

Moarte, mână pân-la gură, Îmi întinde timpul strună, Viață , masă, apă goală, Iubirea nu e o hrană, Sânge, trup și ochi nebuni Doar odată poți să-ndur, Albă, luminoasă, grea- nașterea. Moarte

S-a trezit cititorul din vrajă Și m-a-ntrebat pentru ce scriu « scriu pentru că mă-ngroapă iar mâine va fi va fi prea târziu, scriu pentru a mea iubire neaflată pentru neprețuitul ei sărut

Ceea ce văd nu-mi e de ajuns De aceea am deschis ochii mai mult Si n-am mai văzut nimic. Din orbite mi se scurg resturi de lumină, Resturi de fluturi, Restul de rugină. Intre maluri totul e

O ființă,zburând ca o pasăre mi-a întins pe drum scutece de materie, pășind,sub tălpi se năruiau atomi, coborând,sub gând, se adăposteau de teamă imaginile. Ploua cu

dacă te adun,nimic nu mai rămâne sub noi aproape, împreună sub nopți escaladând pe stele cerul de inimi și fiere secunda cu sunet metalic ne aruncă in orologii tu,ca un cerc, te

Nu mai știam, ai plecat sau ai murit Atât de departe sau atât de repede A mai rămas o umbră sau n-a rămas nimic Membrane de timp dezvelite Placentele uscate în care ne-am ascuns Toropesc în

Întâmplător mormântul vieții în care toate mișcă Întâmplătoare armonie a unui ochi prea mic n-a mai rămas nimic neumplut de timp aici unde stoluri de ore și-au făcut cuib n-a mai rămas nimic

Cel ce a fost nu s-a întors, Albatros-ocean întors pe dos, Þărmuri-șoapte de lut, Sub vuiet –păduri de foc, In cuiburi –cârduri de lumină, In albia durerii nu e noroc, Vidul e pietruit cu

închid ochii și patul ca un mormânt ne amestecă visele trupurile devin fluide când pleoapa oprește timpul închid ochii ca un murit sub arbore sub acoperiș litera își sapă fântâna sorbi fără să

Adună-ți lacrima de pe fața pământului nu mai hrăni deșerturile,sub oceane sunt zile însorite care te cuprind cu flăcări, întinde-ți mâna spre păsări acolo sus odihnă-i prea puțină netezită de

Acum am ochiul și mintea Prin care lucrurile îmi construiesc lumea, O lume mărginită la senzație, Zeci, sute de culori De formă, de patimă Acum te am pe tine, Identică mie, Hai să ne plângem