Poezie
Măzăriche
Poveste în rime
1 min lectură·
Mediu
Ici, în toi de vară lină,
Cu senin și fructe plină,
Și zefir în strai ușor,
Tril de drag și tril de dor;
Șade-n lanul foșnitor,
Mazărea c-un puișor.
Nu știu cum se depărtase
De culturile mănoase,
Cert că lanul primitor,
L-a-ndrăgit pe puișor!
Măzăriche îl chema,
Și cu spicu-l mângâia.
Mama Mazăre trudește,
Copilașul își hrănește,
Trăgând seva din pământ,
Ocrotindu-l și de vânt,
Și-i clăti chipul micuț,
Cu rouă, un strop călduț.
Roua dă înfiorare…
Ea o încălzi la soare,
Temătoare, nu cumva
Puișoru-a strănuta,
Că-i fragil, dragul de el,
De-l astupi c-un degețel!
Măzăriche-n armonie,
Vorbea și c-o ciocârlie.
Fascinat o admira,
Fiindcă lanul fremăta
La cântu-i melodios,
Că nu-i altul mai duios!
Roșu și-n finețe macul,
Aplecându-și ușor capul,
Îl atinse delicat.
Măzăriche furnicat
De atât răsfăț vă zic,
Se-nălța ca un voinic!
Asemeni, pe Măzăriche,
Îl iubea și-o potârniche,
C-o ținea la umbra sa,
De raze o apăra,
Și cântându-i cu ardoare,
Măzăriche crescu mare.
Mama Mazăre surâde,
”Vină zeci de coase hâde,
Tăind spicul nemilos,
Puiul meu e arătos,
Va putea fugi din cale,
Rostogol, în praful moale!”
Ici, în lanul foșnitor,
Măzăriche-i bobușor!
001.103
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Aurora Luchian
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 190
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 50
- Actualizat