Poezie
Un giulgiu de silabe...
1 min lectură·
Mediu
Văd o femeie de plecarea cocorilor istovită.
Făptura îi trece pe râu, pe cărările pădurii
oase de paseri îi țin pașii de vorbă.
Locul în care stă se umple cu văzduh...
O, Doamne! Cu văzduh mi se umple inima
când încerc puterile mele cu vorbe
și lacrămi despre ea și grădinile ei
în care iarna foșnește
aidoma stelei căzând...
Cine-i tainica străină? întreb albit
în acest labirint de scântei înhămate la colb,
cine-i această străină și de ce o părăsesc
puterile chipului, înnoptând doar
cu bătrânele-i unghii, prin lacrămi bâjbâind
cum prin straiul ei de miră-mireasă?!
Mi-s pletele albe, oasele grele de zări fără capăt,
vipera nu mai râvnește la fructa albastră
a călcâiului meu... Doamne, această femeie!
Cum de nu-i recunosc umbra când oricărui lucru
de mine pus în lumină umbră îi este Ea,
magic tărâm...
Străina aceasta, amară ca spinii acum!
MA-MA! Un giulgiu de silabe! îmi răspund,
cu surâsul aurit de ierburile serii,
rătăcit în crângul săgeților ruginite...
033683
0
LM