Un vis profund și straniu am și-n el mi-apare
Străina care mă iubește, și-o iubesc și eu.
Și nu-i mereu aceeași, dar nici alta-n visul meu.
O simt apropiată, știu că e-nțelegătoare,
Căci
Suspinele
Pe strunele
De toamnă vin,
În cord lovesc
Și mi-l rănesc
Cu-n searbăd chin.
Greu respirând
Și palid, când
Trec ore-n zbor,
Mă simt pierdut
În drag trecut
Și plâng de
Privirea mea tot orizontul l-a cuprins -
Eu nu mai știu nimic de tine, nu mai știu.
Caișii noștri-au înflorit, apoi au nins,
Nu mai puteau s-aștepte, e deja târziu,
Iar liliacul alb ce-l
Eu pot ghici în orice murmurare
Subtil contur de glasuri ancestrale
Și-n licăririle lor muzicale,
Amor pal, o-auroră viitoare!
Și sufletu-mi și inima-mi durute
Nu sunt decât un fel de ochi
E necesar, vedeți voi, să fim iertători.
Doar astfel, fi-vom fericiți și visători
Și, dacă-n viață-s clipe grele uneori,
Noi, cel puțin, vom fi - așa-i? - doi plângători.
S-adăugăm noi, suflete
Plouă-ncet peste oraș
(Arthur Rimbaud)
Îmi plânge în inimă
Ca ploaia peste-oraș.
Ce-i această patimă
Ce-mi pătrunde-n inimă?
O, sunet drag al ploii
Pe case și pe jos!
Ce inima-mi
Vântul în câmpie
Își ține răsuflarea.
Este tandra lâncezeală,
\'Ndrăgostita oboseală,
Toți fiorii din pădure
Cu îmbrățișări bolnave,
Corul vocilor firave,
Printre ramurile sure.
O,
Þi-e sufletul ca un peisaj ales
Ce vin să-l farmece bizare măști;
În cântec de lăută, dansând, ies
Tristeți, de sub vopselele grotești.
Cântând în modul lor minor iubirea
Puternică și viața
Sunet vesel, inoportun,
Al unui clavecin sonor
(Petrus Borel)
Pianul ce-l sărută o mică mână fină
Abia mai strălucește-n al serii violet,
Pe când, cu o foșnire, ca de aripă,
AO