La cules de rodii în cartierul Rahova 12

-Mergem la baltă Mihaiță? -Mergem.. -Ce-ți dorești tu de la Moș Crăciun când o veni? -Eu îmi doresc să mănânc o zi întreagă banane și portocale. -Bine, îi spun, mama poate, că știi e bucătăreasă la ambasadă. -Da\' ce e ambasadă..? -O casă, adică un bloc în care se găsesc mulți oameni din mai multe țări, vorbesc unii cu alții în mai multe limbi. -Vorbesc despre noi? -Nu cred, vorbesc despre lucruri pe care nu le înțelege nimeni. Eu am fost acolo, mama pregătea o masă și ca să văd ce fac ei, le-am pus niște broscuțe mici, verzi sub pernele de pe fotolii, care au sărit când ei s-au așezat, au râs de s-au prăpădit și cred că au uitat despre ce vorbeau. -Te-au certat? - Nu. Ei râd de orice. Ei nu vorbesc decât între ei, nu se uită în nici o parte. Cred că tare s-au bucurat să vadă broscuțele alea. -Ce bine e să fii mic, ca noi. Stai unde vrei și te uiți, te tot uiți în ce parte vrei. Mama a trebuit să se ducă la un fel de cameră care se numește secretariat. -Ce e ăla \"secretariat\"? -Nu prea știu. Știu că acolo e o femeie, care are un coc, o mașină de scris și își dă toată ziua cu ruj pe buze, miroase a ojă, da\' mamei i-au spus să nu mai vină cu copilu, adică eu. -Aha, tu nu mai ai voie în casele alea. -Nu, le-am pus broscuțe.....ei au râs, dar n-ai voie să râzi, când ești într-o casă care se numește secretariat sau ambasadă. Acuma știi? -Aha, case în care nu se râde.... -Da, așa a zis și mama, dar n-am crezut-o.... -Măi, atunci acasă la mine e ambasadă, de râs nu se râde, ca la tine în gura mare, mama, mama Lila toată ziua face colivă și vede stafii. Ai văzut că vorbește singură, da\' e mama mea, e frică rüu, e frică de apă și e frică de umbra ei. Ai văzut cum merge de repede în opincile alea largi? -Știu, a aruncat peste gard un snop de aghiasmă! Și a strigat cât era gardul de lung să nu mai stau așa pe spate pe scaun. Mama ta nu se dezbracă niciodată în maieu? -Nu, mama Lila e mereu îmbrăcată și vorbește numai de morți și e frică și de caietele mele și nu vrea să ne facem nici puț. -Adică voi o să luați mereu apă de la noi? -Cred că da. Lui mama Lila îi e frică de apă. Tu nu știi,mamaiele si tataii mei toți au murit înecați, d-aia am plecat din sat. Acolo la Prunaru lumea nu mai vorbește cu tine dacă cineva din familia ta a murit în apă sau i-a trecut prin cap să se omoare singur..... -Acum înțeleg de ce mama ta e mereu de mereu în negru adică doliu. Cuvântu ăsta doliu nu prea pare să se potrivească cu negru.....La noi rar se poartă negru, mama zice, că doar oamenii leneși se îmbracă în negru pentru că nu vor să spele zilnic...tata zice că toți care se spală zilnic sunt risipitori, că doar nu muncim în mină.... Eu și Mihăiță ne jucam des cu cuvintele, că jucării nu prea avea. Eu aveam, dar mama lui nu-l lăsa să le ia și la el și atunci nu le mai duceam nici eu cu mine. Așa cu ochii în sus până ne apuca amețeala el întreba și io spuneam ce cred despre un cuvânt de care el nu auzise sau invers. El nu înțelegea de ce nu înțelege că noi vorbim altă limbă și tare râdea când vorbea tata românește.... Aceștia erau vecinii noștri din spatele casei. Într-o zi ne-am trezit cu ei, că vor să își facă o casă, dar nu din cărămizi, ci din pământ: să o lipească de a noastră ceea ce le-a reușit. Casa noastră din cărămidă o ține și acum pe a lor, chit că ei nu mai sunt. O casă din pământ se numește o casă din paiantă. E făcută vara. Mulți oameni se strâng în jurul unei gropi, multă apă, pământ și paie. Toată lumea râde, stau în cerc și sunt cu ochii în jos spre picioarele goale. Apoi picioarele se înfig în pământ și îl calcă până se face ca un fel de cremă. Aceasta se amestecă cu paie și acest amestec se pune în pătrate de lemn. Apoi stau la soare și se usucă. Cărămizi nearse, din paiantă. Mihăiță și cu toți copiii străzii ne-am jucat în jurul acestor cercuri care apoi au devenit cărămizi și au crescut au tot crescut până au intrat într-o casă, a lor. Mihăiță nu a știut că ziua lui e o zi altfel, că oamenii își serbează ziua de naștere, dar ziua vine și este mereu a ta, chiar dacă tu nu știi, așa cum nu știa el. Într-o zi de mai într-o mare hărmălaie Mihăiță plângea. A fost ultima zi în care l-am văzut, mic, pătat, cu șapca lui într-o parte și degetele unsuroase. -Nu mergem azi la baltă, mi-a spus sughițând. Strânge mormolocii și ține-i în găleată până vin. Că vin, să mă aștepți și să le dai apă. -Iar plecați la țară dupa mâncare? -Nu, mergem la înmormântarea lu mamaie. -Stai, nu știu cum să adun singură toți mormolocii.....am mai spus, sperând că o să se oprescă din plâns. M-am dus la mama și i-am cerut să rezolve problema, ea rezolva mereu tot. Mama a încercat, dar n-a reușit. Este una din situațiile pe care Mama nu și le-a putut ierta până târziu în viață. \"Poate ar fi trebuit să insist, dar nu credeam ca apa atrage tot, atât de tare\"...șoptea mereu, când ne aminteam de zâmbetul știrb al lui Mihăiță prin ulucile grădinii de trandafiri. Mihaiță nu a avut voie să rămână la noi. S-a dus cu mama Lila. S-a dus la țară și n-a mai venit. Mama Lila s-a întors abea după o săptămână cu camionul băiatului cel mare, Costel, și a început direct să țipe apoi să urle și să își rupă părul din cap. Ne-am speriat, a ieșit toată strada. Mihăiță în timp ce ei erau la înmormântarea lu mamaie s-a dus la râul din capul satului și și-a pierdut mingea pe apă, apa l-a luat și așa s-a dus și el înecat ca toată familia lui. Mama Lila de atunci nu mi-a mai zis pe nume. Mersul la baltă nu a mai fost ca înainte. A fost un fel de mers prin noroi, un mers greoi de unul singur. Pe 9 mai ar fi fost ziua lui, mereu pe 9 mai îmi simt mâinile pline de mormoloci și îl văd cu șapca lui de Mihăiță într-o parte, cu petele albastre pe tot corpul ca niște ștampile pe bonurile de masă, cu haina fără nasturi……Mersul la baltă de unul singur nu are sens. -Of, acu Mihăiță al meu termina și el școala, dar l-a luat Dumnezeu cu apele lui. -Buna ziua tanti Lila, să-ți scriu ceva? Venea înainte de Crăciun și de Paști cu o foaie veștedă de hârtie și un creion bătrân să-i scriu acatiste. Avea 17 membri de familie morți, înecați și de fiecare dată când trebuia să scriu eu mă miram iar ea se dădea cu palma ba pe frunte ba pe piept. 17 rânduri în creion chimic pe foi gălbejite care apoi erau depuse la biserică să aline o stare în Lumea de Dincolo. Am scris la acei morți până la plecare, apoi nu știu ce s-a întâmplat cu ei. Tanti Lila era analfabetă și viața ei fuseseră cei doi băieți: Mihăiță și Costel. Nenea Petre parcă n-avea voce, saluta mut, doar pălăria se mișca puțin când dădea din cap, atâta tot. Tanti Lila într-o zi a țipat, dar nu prea tare, nu mai avea voce în ultimii ani. Murise și fiul cel mare la Dumitrana la râu, greșise drumul cu camion cu tot. Până în ziua plecării din stradă am scris acatiste multe, nu prea am înțeles ce dorea să transmită sau de ce trebuia să scrie mereu, mereu fără un semn din partea cealaltă. Poate că există un destin și oricât de departe te-ai duce de râu, vine râul după tine. Mama încerca să-mi explice că Mihăiță nu e departe, dar de văzut nu l-am mai văzut. Mă uitam prin gard, dar nimeni nu îmi mai aducea nuci sau colivă de la țară. Nimeni nu mai cerea liliac, singurul meu prieten de pe stradă s-a dus într-o zi de mai. S-a născut pe nouă mai și a murit pe nouă mai la nouă ani. Cu timpul după ce seria de morți a încetat am putut să trăim ceva mai în liniște. Bătrânii străzii deveneau din ce în ce mai ciudați, iar cei câțiva copii își vedeau de ale lor.