Anghel Pop

marius, poezia ta seamănă cu poezia pe care o citesc la cei din spațiul oriental-centralasiatic, mă gândesc la arabi, iranieni, armeni, irakieni, georgieni, mongoli, chinezi...
am citit de curând o antologie de poezie iraniană modernă, și recunosc ecourile

acum pun pariu că vezi spune că tu nu ai citit așa ceva, și te voi crede, nu ești influențat direct, cred că e doar o similitudine de profil psiholiric

ideea era: cum te-ai rătăcit tu prin zona asta temperată?
:)

la un text așa redus ca întindere, repetiția \"picăturilor\" nu aduce nimic nou, poate cădea la revizie

\"Fericire.
Oprește timpul.
Suspendă clipa.\"
prea seamănă cu \"clipă stai, că ești așa frumoasă\" a lui Goethe, \"Faust\".

tonalitatea gravă, contemplativă te prinde bine, continuă, la 20 de ani e bine să începi așa, suav, interogativ, existențialist

faină poveste, meștere. mai zi-ne, că te citesc

Domnule, dai dovadă de naivitate dacă dumneata crezi că ne interesează nu știu ce steluță de nu știu când. E plin pe aici de steluțe, nu le mai bagă nimeni în seamă. Lasă copilăriile astea și scrie poezie de calibru, că valoarea se impune singură. Inspirație îți doresc!

\"simt că începi să te umpli de mine
încep să curg în tine
precum nisipul într-o clepsidră
care așteaptă\"
strofa asta e banală, răspusă, ca o femeie pe care au avut-o toți poeții

restul e impresionant, m-a atins prin farmecul neafectat al spunerii

prea cerebral în corpus pentru a fi credibil ca tonalitate

eu zic să rescrii textul pentru a păstra exaltarea naivă din primele versuri:

\"Ce îmi lipsește să fiu fericit?
Intuiția!
mă feresc să întârzii,
să trântesc ușa, să fluier, să strig,
să trișez, sa fiu dedesubt,
să fiu exponentul furiei
fără suspiciune și ură,
pur si simplu să vină
și să mă ducă în vânt soarta...\"

citind acest poem mi-am adus aminte de lumea hipertrofiată din copilăria lui Rilke, \"și prin hăinuța ta să treci prin toate\", de sentimentul amestecării a toate cu toate, de exacerbarea dureroasă a senzațiilor pe care o consemnează Papini în \"un uomo finito\".

ai ținut bine hățurile de la începutul cursei până la finiș, nu e ușor să păstrezi tonusul.

obiecții: \"păușă\"?
\"norii sunt vata de zahăr\" o imagine-clișeu
nu înțeleg de ce nu ești mai atent cu esteticul formal al textului: \"căndva\"

apreciez tensiunea lirică și efortul de a inova păstrând simplitatea: \"îmi aleg cu grijă lucrurile
pentru că la un moment dat
cineva va veni și mă va duce pe o insulă pustie\"
pasajele astea amintesc de Bachmann în cadrele ei memorabile, de expresionismul german care a marcat secolul XX

marchez textul pentru plăcerea de a intra într-un multivers liric de finețe conceptuală și candoare matură

ar mai fi multe de zis, dar îi las și pe alții

o concizie picturală, o condensare de imagini strunite, reușind balansul peste prospețimea cuvintelor. un poem ca o miniatură care și-a atins scopul.

poezia Danei fiind înscrisă pe un făgaș bine conturat (neoromantic aș zice eu) poate să placă sau nu
e o chestiune de gusturi, la urma urmelor și biografismul douămiist nu place tuturor
nici mizerabilismul nu place oricui

cât despre recitarea poemelor pe Evoca, o consider o chestie faină, care mai scoate din rutină poezia virtuală
sunt pentru

ar fi păcat ca Dana să renunțe la asta doar pentru un neavenit care nu are nici în clin nici în mâneci cu poezia, care vorbește fără să înțeleagă despre ce vorbește, ca și copiii mici, folosind cuvinte grele precum \"cabotin\" doar ca să epateze și să descurajeze
e foarte ușor să ungi cu rahat încercarea cuiva prin niște cuvinte răuvoitoare bine țintite, așa cum face domnișorul care jignește pe alții dar nu permite să i se pomenească numele

dar eu știu cât se chinuie Dana ca să regleze microfonul, să scoată tracul din voce, să-și regleze emoția, să intoneze cuvintele clar, să pună suflet între respirații, să își pună sufletul pe tavă sau pe Evoca

las aici un semn că eu am ascultat întotdeauna cu plăcere aceste recitări, și, chiar dacă Dana nu e o recitatoare perfectă (ca unul care a luat lecții de recitat aș avea sugestii de făcut în privința asta) totuși o face bine, și poate continua liniștită

și pentru că am văzut că-ți place fado-ul (Mariza e una dintre cântărețele mele preferate) las și eu un link cu un fado de suflet
http://www.youtube.com/watch?v=bgoqv9Etq2I

zic aici că la masă se pun mulți, de toate felurile, și mai și, dar și cam foarte, dar ospățul trebuie să continue

Sunt unele comparații și metafore trase de păr (sternul zboară, vaporos ca un fier de călcat, bag mâna printre coaste), unele greșeli de redactare (un bilețele, întro, să mai poți FII), dar remixul religios își atinge scopul. Nu consider textul o blasfemie, ci o frumoasă declarație de adorație.
Mi-a plăcut. Cred că revin pe seară cu un comm mai elaborat, acum nu am timp.
P.S. Nu trebuia să fie 9 de \"Bucură-te\", adică 8 plus aia finală care se repetă? Așa știu.
Dacă tot ai făcut acatist, să o faci până la capăt. Poate te-ai temut de lungime, dar sunt unii cărora chiar le face plăcere să citească așa ceva.

\"toți pomii cu fructe verzi vor fi un fel de cișmea\"
UN FEL mi se pare în plus, dacă ar fi înlocuit cu un adjectiv de efect metafora fructe verzi-cișmea ar fi mai puternică

apreciez acest poem pentru construcție și puritatea apercepțiilor

consider însă că rezonanța eseniniană e prea la vedere, și că ar trebui să faci cumva să scapi de ea, am mai zis asta, e o provocare pt. tine, una care îți va pune probleme și îți va da satisfacții mari
versul cu laptopul și biblia în rucsac reușește asta

finalul e de un apocaliptism mut, ca un film alb-negru, nuanța asta milenaristă mi-a plăcut: sfârșitul civilizației, așa cum o știm, mi-aduce aminte de o poezie de Teasdale inserată de Bradbury într-o povestire cu o casa gânditoare ce continuă să lucreze și după ce oamenii au dispărut

Domnule Cătănuș, Dostoievksi chiar a făcut închisoare.

\"Dostoievski a fost arestat și închis în 1849 pentru activități antistatale împotriva țarului Nicolae I. Pe 16 noiembrie din aceluiași an, a fost condamnat la moarte. După patru ani în katorga, urmați de alți cinci de serviciu militar obligatoriu, revine la Petersburg. La eliberarea din inchisoare în 1854, i s-a oferit șansa să devină soldat pentru restul pedepsei, în Regimentul siberian.\"
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fiodor_Dostoievski

\"Amintiri din casa morților\" este o carte de inspirație autobiografică.

Dar asta e o chestiune de cultură generală, pe care nu aveai cum s-o știi, de vreme ce cultura ta generală se rezumă la arta furatului de prin supermarketuri. Când să mai citești, când să mai evoluezi intelectual?

Alberto, e bine că începi să-ți scrii memoriile, astfel aflăm și noi cu ce te-ai ocupat prin Spania, în perioada aia în care ne tâmpeai pe toți la cap pe site-ul ăsta cu \"scrii bălării\": FURAI.
Urât, Alberto, urât, și ne mai ții și lecții de morală, ceea ce e și mai rău mirositor!

Nici nu e de mirare că iei partea hoților, ce mare lucru că amica ta fură o poză, când tu furai salam. Ce mare lucru că prietenii tăi fură pe aici scrisori, când tu furai cașcaval.

Și îi mai înveți și pe alți emigranți prin astfel de texte-gunoi cum să fure: cum să fenteze camerele video, cum să se ferească de gardieni, cum să bage în chiloți. De asta avem noi nevoie, în marasmul ăsta moral, de lecții de ciordeală? Alberto, învățătorul națiunii române: \"furați, băieți, eu am reușit, mi-am controlat frica, și voi puteți!\"

Am fost și eu la Sabeco, în Spania, Alberto, dar eu nu am furat!
Am fost în Franța, m-am uitat lung la o ciocolată în Geant sau Leclerc, dar dacă nu am avut franci nu am pus mâna. Asta e diferența, Alberto. De mentalitate, de apucături, de verticalitate, de valori, de tot ce vrei.

Am fost în Franța și în Spania și în Italia și Belgia și Elveția și Austria și etc și mi-a crăpat obrazul de rușine când occidentalii spuneau că \"românii fură\". Am roșit, am zis că nu, nu am vrut să cred. Mă gândeam: oare or fi rromi? Oare occidentașii ăștia confundă rromii cu românii, din cauza paronimiei? Dar uite că era adevărat: ROMÂNII FURÃ. Mi-a luat obrazul foc în Spania, Alberto, pentru oameni de teapa ta care pun mâna pe un cașcaval în țiplă în loc să muncească și să rabde de foame dacă nu au!

Și tu ne dai lecții de morală pe aici, Alberto? Tu faci pe justițiarul, tu te dai \"cavalerul luminii\"? Am știut eu de la început cu cine am de a face, e bine că acum ne confesezi sincer cu ce te ocupai tu prin Spania, Alberto, mai zi, e interesant. Mai zi-ne cum te îmbrăcai tu în costum de baie feminin ca să bagi whiskey și parfumuri, mai zi, că le zici bine.

greșeală gramaticală: \"te apropi\"
foarte drăguț, ca la grădi

\"mai stai puțin, îi spun
dar ea tace, și atunci mâna mea se desface ca un năvod în preajma bărcii\"

dzici că Nikita s-a reîncarnat în suflete-extensii, prin care și Alberto

\"urmează cele mai frumoase 24 minute din viața mea\"
hmm, 24 cu tot cu preludiu și postludiu în care intră și strofocarea pentru a scrie această poznerie? Alberto, lauda de sine nu miroase a bine. Și cum de știi că sunt fix 24, te cronometrezi?

\"de aici nu mă pot deplasa decât cu harta\"
după scena în care Alberto își căuta prin tot patul iubita pierdută până ce a dat de ea taman în mijlocul patului, acum aflăm că eul auctorial al lui Alberto are nevoie de hartă ca să ajungă în patul iubitei

un GPS ar fi recomandat, zic eu, din ăla cu voce seducătoare care te freacă la cap: \"acum luați-o la stânga, acum pe hol, pe hol am zis, acum intrați în fundătură\"

Alberto, își ia mult să încropești așa ceva? Eu cred că nu, că prea le scoți la serie.

Nu-mi place poza, când intri pe site dai cu nasul între sânii madamei, poza pare decupată din vreo revistă de baie, și dă impresia deranjantă că Agonia a devenit un tabloid. Puteai alege o poză din show, unde dameza e mai decentă.
Așa, textul e haios, dar îmi pare că răspunde la frământările celor care sunt lipiți de ecran când începe show-ul. Eu, par example, nu-l urmăresc, și nu mă interesează, deci nu mă interesează nici cine a pus pastă de dinți pe cine ca la grădiniță. Ai rămas la nivelul superficial, deși aici era foooaaarteee mult de săpat. Sociologic, paradigmatic, mediatic. Aș prefera o incizie adâncă și lată, plus umorul de mai sus. În rest, numai de bine!

Mă simt obligat să acord o steluță acestui text, pentru că este un text minunat, plin de învățăminte generale, în care oricine se poate recunoaște. Alberto s-a depășit pe sine, scriitura sa ne dă clasă tuturor. E păcat ca o asemenea minunăție să nu beneficieze de niște critici adecvate. E păcat ca userii cu greutate să fie privați de fericirea de a citi acest text extraordinar, așa că mă ofer să le atrag atenția asupra lui, poate le-a scăpat dintr-o umană neatenție.

Nu numai domnul Cornel a apreciat poantele geniale ale lui Alberto, dar chiar și eu m-am stricat de râs citindu-l. Umorul său deschide căi noi în literatura de net, și pot să spun că este textul care arată nivelul acestui site, textul definitoriu pentru eforturile democratice ale Agoniei de a duce flacăra culturii în rândul maselor populare. Toate păturile consumatoare de frumos pot și trebuie să se adape din izvorul de idei inovatoare și din umorul de bună calitate de aici. Sunt fericit că am avut șansa să citesc o asemenea splendoare, și propun ca textul lui Alberto să fie trecut la Recomandate!

Îi felicit pe editorii care au fost atât de inspirați încât să treacă textul prin filtrul lor strict, ba chiar să treacă pe drept această bijuterie literară la categoria \"Special: Proză\", categorie ce recomandă un text bun pentru a intra binemeritat în atenția tuturor.

Sper ca textul să figureze în viitoarea Antologie a site-ului, pentru că nu vă va fi deloc rușine cu Alberto, care este o tânără speranță a literelor românești de pretutindeni, un mare român plin de talent și abnegație.

Acest text este un text mic pentru Alberto, dar un pas mare pentru omenire. Cred că este o răscruce în dezvoltarea literaturii române de net. Dau steluță pentru repetițiile obsedante care arată dependența autorului de subiect, pentru felul în care sunt creionate cu spumă la gură personajele, departe de orice clișeu de școală generală, pentru tragismul eroilor care cred în Rudotel sau joacă șeptică atât de caragialesc.

Se simte furia cu care a fost scris textul, parcă dintr-o suflare la nervi, ca o defulare neurolingvistică uluitoare, ce ne șochează prin ineditul metaforic, imagistic și simbolistic nemaiîntâlnit. Cu siguranță Alberto știe cu ce se mănâncă psihoza, altfel nu-mi explic cum de a putut să o tușeze atât de gros, de săritor în ochi, de violent. Greșelile de gramatică sunt delicioase, colorate, ca sarea în bucate, ca piperul în pizza, se integrează în peisajul gramatical din fericire neverificat de odiosul Auraș.

Felicit echipa editorială pentru direcția bună în care merge site-ul, și pentru că știu să atragă oameni de valoare și cultură grea, precum Alberto.
Îl felicit pe Alberto din toată inima și îi doresc să publice cât mai multe texte geniale pe acest site, pentru binele și propășirea acestei comunități incipiente. Așa să ne ajute Sfânta Scriere Creativă!

Pare a fi un fel de cântec folk, gen Hrușcă, are și refren dat cu copy-paste, și o idee repetată ad infinitum, și sirop, și sentimente lacrimogene, tot ce vrei.

În imaginarul lui Alberto soldatul reîntors de pe front miroase clișeistic \"a moarte\" (racile eradicate încă de prin poezia anilor 60), hienele își rânjesc neapărat colții binevoitor ca într-un stopcadru pe de cartoon network, hienele sunt exact \"în mijlocul\" deșertului (că nu ar avea suficientă hrană exact în mijlocul unui deșert e un amănunt insignifiant), în ploscă nu mai e niciun pic de apă (retorici eroice), soldatul e în cârje (ca să ne stoarcă lacrimi), poemele de dragoste nu se termină niciodată (da, chiar îmi dau lacrimile), pe un peron desigur e plin numai de necunoscuți, etc.

După ce iubita a adormit în brațele lui, Alberto mai are nevoie să și-o caute prin tot patul (probabil e imens patul, ori iubita e supermică), și e fericit când dă de ea taman prin \"mijlocul patului\".

Mă întreb dacă se poate scrie mai prost decât atât, mai ilariant. Alberto, scriitura ta e în involuție. Ce se întâmplă cu tine?

părerile tale, Maria, îmi par pertinente. nu neg că este un film bine făcut. boyle e un regizor bun, i-am văzut cam toate filmele. însă eu unul aș fi apreciat mai mult filmul dacă n-ar fi fost cu acel concurs de cultură generală (care aduce automat faimă, bani, etc). aici mă deranjează. să se fi limitat la descrierea nemiloasă a condițiilor inumane în care trăiesc cu adevărat cei din mahalalele indiene. nu degeaba indienii au protestat împotriva filmului, cu pancarte pe care scria \"nu suntem câini\" și altele. aș fi preferat realism crud, nu ficțiune cu happy-end. uite care e realitatea indiană cu adevărat:

\"Un jurnalist de la ,,Newsweek’’, care și-a petrecut copilăria în barăci indiene insalubre, critică mult oscarizatul și fericit încheiatul “Vagabond milionar”: poveștile nu se termină frumos pentru copiii de pe străzile Indiei.
“Oamenii nu mai contenesc să laude prezentarea «realistă» a vieții din mahalalele indiene. Dar asta nu-i adevărat. Viața de mahala este o cușcă. Te lasă fără nici o urmă de încredere în tine în fața celor bogați și a celor avantajați. Îți fură mândria, îți omoară ambiția, îți limitează imaginația și te schilodește psihologic de fiecare dată când ieși din zona de confort a cartierului tău.

Cei mai mulți oameni din mahalale nu trăiesc niciodată un sfârșit de poveste”, scrie în ,,Newsweek’’ Sudip Mazumdar, care în urmă cu 35 de ani trăia în iadul înghesuit și fetid al barăcilor indiene.
Jurnalistul, care spre norocul lui n-a fost orfan precum copiii din film, își amintește de ziua în care s-a născut prima dintre cele cinci surori ale sale: “S-a născut într-o baracă plină de șobolani, când aveam trei ani. Tatăl meu era plecat din oraș, lucrând ca muncitor în construcții la o sută de kilometri de casă. Mama m-a trimis împreună cu fratele meu de șase ani după moașă, o analfabetă fumătoare de opium. Copilul s-a născut înainte să venim, așa că moașa a tăiat doar cordonul ombilical cu o lamă de ras. Mama mea și-a petrecut restul nopții încercând să găsească un loc în care să nu plouă peste noul-născut”.

Trei ani mai târziu, când tatăl său a obținut o slujbă de funcționar mărunt la o firmă de construcții, jurnalistul a reușit să iasă din mahala. Toată familia stătea cu chirie într-o singură cameră, dar era cel mai bun loc în care copiii stătuseră vreodată. Ca toți adolescenții mahalalelor, Sudip Mazumdar a fost în mai multe găști de cartier, în care singurul vis al tuturor era să-și găsească o slujbă, orice slujbă. “Mi-aș fi putut petrece întreaga viață în mahala sau în închisoare, dacă n-ar fi fost cărțile. Până la șase ani, părinții mei m-au învățat să scriu și să citesc în Bengali. (...) Am învățat singur engleza cu ajutorul cărților de copii împrumutate și al unui dicționar Oxford furat. Pentru pronunție, ascultam Vocea Americii și BBC World Service la un radio furat”, povestește jurnalistul care în final a reușit să obțină un post neplătit de stagiar la un mic ziar în limba engleză. “Deliram de fericire. Îmi petreceam toate orele în care eram treaz la ziar și, după șase luni, am primit o slujbă plătită.”

A avut apoi joburi din ce în ce mai importante, până când, în timp ce cutreiera Statele Unite cu o bursă, în urmă cu 25 de ani, a ajuns la birourile ,,Newsweek’’ și a fost angajat. “Casa mea este acum un apartament modest din New Delhi, în care stau cu chirie. Încerc să țin legătura cu prietenii din trecut. Unii au murit, alții sunt alcoolici, iar câțiva chiar au reușit să aibă vieți bune. Am întâlnit foști locuitori ai mahalalelor, care au scăpat din cușcă, în ciuda tuturor piedicilor întâlnite, mult mai rele decât cele de care am avut eu parte. Totuși, cei mai mulți locuitori ai mahalalelor nu scapă niciodată. Și nici copiii lor”, scrie jurnalistul indian.\"
Sursa:
http://www.cotidianul.ro/marele_castigator_la_oscar_demontat_de_un_slumdog_adevarat-74549.html

ok, deci asta am vrut să zic. când e vorba de rahat, de sărăcie cruntă, de mediu pauper, de lipsă de orizont, de condiții inumane, de rabdă sau crapă, etc, prefer de 1000 de ori un film sau un roman de un realism extrem, în locul unei ficțiuni cosmetizate. pentru că sunt aburit cu povestea unui câștig neverosimil, iar poveștile celor care au crăpat deja nu le spune nimeni, și nu interesează pe nimeni.

sunt de acord cu ideile tale că e bine să ai o gândire pozitivă, să cauți momentele importante în viață, nu banii, că lumea e săracă spiritual. știi că noi vedem lumea în multe privințe la fel. doar că eu mi-am pierdut speranța că lumea nu se va duce dracu. mi-aduc aminte de o frază din Matrix: oamenii sunt ca virușii. lacomi, distrug tot. nu mă refer aici la puținele excepții umane valoroase, ci la direcția în care merge umanitatea. distrugerea planetei. vezi finalul din Fight Club.

E filmul City of Joy, nu City of God.

mda, și ce facem cu restul de indieni care nu sunt suficient de inteligenți ca să câștige căruțe de bani la un concurs de cultură generală? ăia ce fac? crapă în anonimat. nu zic că povestea nu e bună, dar e iritant să vezi aceleași clișee americane: eroul, lupta pentru a ieși din rahat, pentru un partener sexual (iubire sirop), pentru bani.
riscul e de a pierde viziunea generală din cauza magiei poveștii. viziunea generală e aici rahatul din care încearcă să iasă eroul, nu zbaterile eroului.
când văd astfel de filme mă simt manipulat emoțional. un film mult mai cinstit despre India e City of God. un film care nu a primit Oscar, și de care nu a auzit nimeni. recomand și Calcutta (1969), sau Koyaanisqatsi.
să nu mi se spună că Boyle e englez. el a țintit clar Hollywoodul, și tot ce face de la \"A Life Less Ordinary\" încoace e pt targetul american. eternele clișee americane maniheiste, cu lupta între bine și rău. realitatea e mult mai nuanțată.
nu-ți reproșez nimic, maria, e un film bun, dar pb e că maschează rahatul globalist care în India, focalizând pe o poveste de succes. la urma urmei, ce contează că unul câștigă, când sute de milioane nu câștigă și crapă ca niște câini, după o viață de foame fără niciun orizont. reteța filmelor inspiraționale începe să mă calce pe nervi.