Anghel Pop

Leo I e un capitol incitant, se citește cu sufletul la gură. Dar Cosmin I are miza lăsată în ceață, și asta derutează cititorii. Ei se așteaptă să se întâmple ceva cu Cosmin, pe când tu ai pregătită continuarea în Cosmin II, nu-i așa?
Spor la scris!

Bucureșcii ăștia ai tăi m-au convins, ca un efect special de dragoste suprapus peste o litografie în Photoshop.
Când citesc așa ceva regret că nu m-am născut în Bucureștii Vechi.
De colecție!

Se simte frumos aici spiritul Vămii, creionat într-o simplitate neafectată.

\"cu nisipul tot mai alb
în care îți bagi picioarele\"
Nu știu dacă jocul de cuvinte e voluntar, dar este reușit.

Cred că poemul ăsta ar putea fi lipit pe toți stâlpii Vămii, ca să se recunoască întru poezie boemo-rebelii care o populează în dimineți toride.

Cred că ar ajunge și câteva citate, niște pasaje exemplificatoare din ceea ce au citit poeții.
Mersi pentru înțelegere.

Gata, am ghicit, deși m-am frământat câteva ore, dar tot i-am dat de capăt.
Nu poate fi inspirația lui Alberto, căci aceea e un pic mai mare decât o furnică.

Ce-i mai mică și mai mică / decît puța de furnică?
Răspunsul este clar: o clonă!

În sens biologic, o clonă care se formează la nivel de ADN-celulă-zigot este mai mică și mai mică decât o puță de furnică!

Iar în sens literar-agonistic o clonă este egală cu zero, așa că în mod evident este mai mică și mai mică decât o puță de furnică!

Ce faine ghicitori ai, Vasile, mai ai din astea?
Că am prins gustul.

Talentul lui Alberto?

Îmi place la tine revolta constantă, dospită, de calitate, în care mă recunosc și pe care o degust. Poemele acestea furioase îmi sugerează oameni plimbându-se pe nisipuri cu oglinzi mari la subsuoară, și privindu-se absenți.
Textul acesta trăiește prin mânia asumată, și este coerent până la final. Iar ultima strofă încheie în forță.
Cu plăcerea re-lecturii...

Eu știam de săpunul Amo. Fiind vorba de o frânghie unsă cu amo, cred că e vorba de simbolul frânghiei unsă cu săpun pentru spânzurare în Evul Mediu. Dar nu sunt sigur.
:)

Despre text. Cred că nu rezistă ca poezie publicabilă, doar ca lyrics de underground. Ar merita refăcut pentru asta: pune-i un refren, și mai adaugă strofe.

Încearcă trucul ăsta: nu forța ideile să se așeze una după alta de dragul rimei, ci scrie fără rimă tot ce ai interesant de spus, și după ce ai pus punct schimbă cuvintele până potrivești rimele.

Pentru că mie îmi lasă impresia de dezlânare textul tău, ideile nu alcătuiesc o textură unitară, tocmai pentru că te-ai lăsat furat de joaca rimei sacrificând ideile.

De pildă \"nu urc doar cobor\" mi se pare în plus, nu-mi spune multe. Dar \"încurc baia cu liftu\" îmi sugerează că te-ai pișat în lift, duce spre anarhism, spirit de poet revoluționar, antisistem, deci asta merge.

\"Bună dimineața covor
am un trip mai sinistru\"
Astea îs faine.
Dar \"cimitir gol\" nu merge, cimitirele nu sunt goale, nu mă prind ce ai vrut să zici. Un cimitir gol de tine, adică fentezi moartea? Cam vag exprimat.

Apoi treci direct la \"bună seara tavan\", și strici bunătate de efect cu care ai început bine: \"bună dimineața tavan\".
Se poate înțelege că te-ai drogat (trip) și că au trecut orele pe negândite, și te-ai trezit că e seara. Dar ideea nu e susținută de context.

Apoi vin cuvintele \"lame, foame, greață, ceață\", bine alese, dar prea bruște, fără conectare, așa încât își pierd din impact, par o simplă enumerare de dragul rimei.

Cumva ai creionat universul tău aici, solitudinea pe care o sugerează pâinea feliată boromir, scârba de societatea nașparlie, revolta tânărului strivit de condiționări, cotidianul anost al lipsei de perspective. Eu am înțeles astea pentru că te-am mai citit, dar un cititor nou nu se prinde.

Eu zic să încerci trucul de mai sus: scrie ce ai de scris, și potrivește rimele la final. Cred că vei scrie ceva mult mai consistent, mai angajat. Scrie ascultând muzica underground, ca să iei ritmul instinctiv. Cu strofe cantabile și refren (recită-le, strigă-le). Aștept cu interes experimentul. Moartea încercare n-are!

\"Dacă vă iubiți de ce nu vă luați ?\"

Doamnie feri di-așa năpastă,
Tulai Doamnie, fac păcat!
Când să-ți întălniești nievasta
vezi că-i clonă de... bărbat!

Stai, măi, Dane, că-i ușor
Judecata să o faci:
nu sunt mulți plictisitori,
sunt 2-3, dar sunt clonați!

P.S. E incredibil, în Montreal e ora 6:20 dimineața, și Bârceanca tot nu doarme. A stat toată noaptea pe Agonia ca să scrie nimicuri, n-are somn. E clar. Vine Judecata de Apoi, fraților!

Laura, n-a murit, dar nici tare bine nu arată.
:)

Tu ai făcut desenul din ultima poză?
Îți păstrezi toate creațiile de mică?

Avem un bolnav care și-a pierdut lumea în care se simțea bine, acel confort uterin pe care ni-l creăm prin îngrămădirea de obiecte cu care întrăm în rezonanță: muzica veche a unui vinil zgâriat, funda purtată la un bal (deci e vorba de un rememorant de tip feminin), divanul șchiop, care, dacă se asortează cu scaunul din imagine, trimite la divanul roșu psihanalitic.

O încercare disperată de oprire a timpului, de frânare a acelui flux de obiecte ce trece spre neant, ale cărui imagini rămân rătăcite între sinapse.

Adela, mereu am impresia când lecturez textele tale sedimentate în jurul unor fotografii cu ruine că ai pierdut ceva iremediabil. Copilăria?

Un univers concentraționar descris cu acuitate vizuală, de la trezirea ce strânge conștiința în pielea de mankurt a nebuniei până la transcripția jurnalieră a micilor acte ce pulsează în ochii dezmoșteniților minții. Cutremurător acest tablou, veridicitatea lui sensibilizează...

Mi-au plăcut aici câteva imagini bine inserate, cum ar fi rechinii care îți iau urma așa cum iau urma cantinelor zdrențăroșii, verdele din ochii bebelușilor, crăpătura polară care lasă să se întrevadă plutirea balenei.
Strofele a doua și a treia mi se par balast. Sau cel puțin nelalocul lor în context.
Textul se lecturează greu, fiind compus dintr-o serie de stări aparent fără legătură, dar la o relectură atentă își vădește coeziunea ascunsă.

Nu-mi place faptul că nu pot citi și eu măcar câteva dintre poemele propuse. Citesc părerile altora despre ele, dar eu nu am contact direct cu ele. Nici măcar prin citate nu văd poezia dezbătută.

La Cenaclul Agonia se postează pe site și textele celor care vor citi, mi se pare mai corect pentru noi, cei de departe, care nu avem cum să ajungem prin București.

Mi-a plăcut cum l-ai creionat pe Jean Pierre, am cunoscut și eu africani ca al tău, toți au un specific savuros care-ți rămâne imprimat în memorie, iar bucătarul tău e credibil.
Plus melancolia emigranților muncind ani de zile pentru a-și aduce și soția din iadul care este Africa.
Textul acesta mi-a adus aminte de cântecele triste ale africanilor, de dansurile lor copilărești și haioase, de naivitatea și prospețimea spiritului lor. Deși umanitatea a pornit din Africa, ei au rămas copiii spiritului uman, și asta o spune peste tot și Doris Lessing.
Africanul tău e credibil, viu, mersi de fotografia lirică.

Ok. Uite ce zici tu:
\"ritmul se vrea a fi ceva gen sensor cu marius (sau george?!) vintila - 5 minute... adica alert. asta asa, ca precizare.\"

Ce zici, nu ți-ar plăcea să fie cântate de către o formație underground versurile astea ale tale ritmate-rimate, și să ridice mâinile cei din mulțime pe ritmul versurilor tale?
Să scandeze bunăciunile de fete versurile tale cu rimă în ritmul alert al muzicii cu tobe îndrăcite?

Nu-i așa că atunci ar suna mai fain versuri cu rimă decât albe?
E vorba de muzicalitate.
:)

Despoate, ce simți când scrii cu rimă?
E ceva deosebit față de versu alb?
Îți place?
Ce simți când îți iese o rimă faină?