Anghel Geicu

azi-noapte am văzut un muribund a țâșnit din mine ca o lighioană hidoasă s-a spălat pe ochi pe picioare dintr-o dată era tânăr albastru strălucea ca un ochi l-am întrebat cine ești ce dracului

plouă năprasnic peste inima mea cât casa de trei zile se strâng și pișă trotuarele și peste tot se tolănește noaptea pe geam văd umbrele morții cu crengile din asfaltul morbid șobolanii mușcă

ăsta îs eu nebărbierit îmbrăcat neglijent mă spăl dimineața pe dinți cu jena aceea că trebuie să mă privesc în oglindă am gura plină de sânge și cu toate astea zâmbesc ba nu. râd cu gura

nisipul e umed, în jur e pustiu, marea îngână o simfonie lugubră pășesc melancolic, încerc doar, să fiu omul ce visează platonic, în umbră. rătăcesc printre scoici, purtate de valuri, o ceață

îmi e frică. în timp ce ea mă trage înăuntru eu încerc să mă smulg caut o fereastră un ochi o ușă unde pot dezerta un perete dărâmat un ciob de lumină e beznă nimic nu se mișcă niciun

poezia alerga disperată în picioarele goale simțea nisipul rece în tălpi deh. era la începutul lui martie și era atât de frumoasă și avea așa niște picioare luungi și rotunde precum catargele

eu unul nu am să îți spun nimic despre asta ori despre zilele care trec stau în camera mea și ronțăi semințe, tu poate că faci altceva tu poate că zbori eu nu când deschid ușa mi se

de ceva timp nu am somn de ceva timp aud un sunet metalic sub pernă poate tu ai agățat o trompetă poate eu am uitat furculițele poate cine știe, vântul izbește pereții și urlă poate pereții

aud tot felul de lucruri văd chestii și lumea parcă a intrat de-a dreptul în priză citesc poezii care se vor poezii și luna, în momentele ei plânge îmi încleștez pumnii și parcă

se făcea că eram într-un timp neștiut de nimeni unde nici cuvintele parcă nu se inventaseră iar ziua parcă nu mai era nici de noapte parcă nu auzisem eram doar noi acolo și ne jucam dând

ieri am iubit o femeie ca pe o zi de duminică am îmbrăcat cel mai frumos costum mi-am așezat cravata, aceea mov apoi am intrat, mai întâi bonjour brunetă cu ochii căscați spre amurg duioasă

am desenat în gând două puncte mă uit la unul din ele până când am senzația că se deplasează într-o direcție deja stabilită probabil iluzia optică sau atracția dacă eu aș fi unul iar tu

ochii mei au prins culoarea lichenilor au prins culoarea becului stins sunt fix cum i-am citit într-o carte tulburi și fără văzduh mă privesc în oglindă și parcă văd pe un altul e adevărat, am

cred că am devenit o mascotă stau cu orele în fotoliu cu teveul pornit fără ca măcar să clipesc nu îmi mai pasă și asta este cât se poate de grav acum ceva timp alergam încoace și încolo mă

eu sunt creația lui dumnezeu, cu o picătură din taică-meu și o bucată din maică-mea. dacă ar fi să vorbesc despre ceva care chiar contează doar atât am să spun. maică-mea era o făptură firavă, iar

nimic nu mai e ce a fost sau a fost nici dragostea o bucată de pâine atât de proaspătă și mirosul ei cald e destul ori poate cam prea puțin sau nimic spune este totuna să aprind un

-I- singurătatea este un buzunar gol cusut în carne aproape de inimă din când în când bate la ușă trage fermoarele se uită pieziș e greu de crezut cât infinit se găsește acolo cât spațiu cât

pentru o zi am crezut că nu sunt nici măcar iarbă o halcă de cer nici măcar pământ să am cu ce să mă acopăr nu îmi e frig, doar poate hoitului meu care pute și cere să îl scot la plimbare să

în tine găsesc dezlegarea, în pașii mărunți în urmele de pe nisip la fel cum marea le mătură prin soarele sterp urmele buzelor tale le simt plumb ruginit între coaste ceas infinit în

când intru în billa târâi și-un căruț după mine chiar dacă aleg doar câteva lucruri simt o plăcere nebună să îl plimb prin tot supermaketul asta îmi creează iluzia de om important deci cumpăr

vinul curgea în pahare, mai negru ca pământul mai tare ca piatra mai iute ca săgeata, bun, pentru oameni zdraveni, dar oamenii nu mai erau zdraveni, nici măcar oameni, doar el stătea în casa