Anghel Geicu

eu nu vreau să știu altceva tu în schimb crezi ce vrei treaba ta. și pentru că asta crezi e ok. eu însă am altceva de făcut, de pildă 30 de cărți pe care m-am hotărât să le citesc într-un an un

sunt ferm convins/ dincolo de ferestre sunt altele mult mai largi mai adânci decât ochii care mă privesc din oglindă dintr-o clipă într-alta/ parcă aștept pe cineva să-mi bată în ușă zgomot

azi m-am hotărât să cutreier orașul merg rătăcit pe alei rătăcite mai îngrijesc o bătrână la capăt de pod ori o pasăre zgribulită, o zi de noiembrie sare pe geam se agață de mine dar îi spun

te privesc în alb-negru, zâmbești melodramatic, acolo unde vreau să adaug un gând desuet [și sânii atât de rotunzi] porți coapse așezate bine în contur în această chimie unde albastrul e o

la mare e cald, e zăbușală fratele meu te usuci ți se face gura iască tragi pe gât trei polonice de apă albastră iarbă de mare pești, crustacee sirene de toate culorile și încă n-ai

ce simt atunci când strig și nimeni nu găsește locul ferestrei când dinții îi clătesc cu noroi și licheni, când strivesc cu barosul lumina, nici eu nu mai știu doar atât, când fac vocalize cu

așa trecea pe lângă ferestrele verzi cu un aer puțin desuet când printre pletele ei arămii mai lăsa un nor de culoare și un pic de rugină pentru nopțile lungi petrecute pentru ziua pe

de la un timp dormitorul meu miroase a igrasie și scârbă există un refugiu aș putea să dispar să spun hocus pocus apoi gata din păcate norocul meu este mort eu însumi sunt un corp delict

nu vreau nimic din ce nu îmi aparține nu vreau nici măcar o consoană o boabă de grâu sau un bilet de tren numai dus nu vreau nici măcar o noapte un cer, o groapă comună nu vreau nici măcar

singurătatea e târfa pentru care mă simt mai bătrân noaptea îmi înfige ochii în orbite ziua îmi trosnește oasele printre scări pantofii mă strâng iremediabil ca într-un vals ce nu se mai

azi nu mă voi mai uita pe geamul de la bucătărie deși de fiecare dată când beau cafeaua am această obsesie astăzi nu de ce? fiindcă astăzi este duminică și duminica pentru mine e sfântă în

țeși o plasă de oameni, din fire de plumb o aduni într-o pungă de plastic apoi alergi să prinzi fluturi de noapte, lilieci adormiți în inima ta se duce o luptă vrei să o înfrunți

m-am hotărât să-mi pun balconul în ordine privesc din dormitor lucrurile aruncate de-a valma cutii de carton și mochete de iută borcane și sticle goale de bere butoiul de plastic de

furnica aceasta, cât e ea de mică trage de mine, mă împinge cu capul înainte mă dă de-a dura, mă aruncă pe geam ca pe globuri, zăpadă nu-i, voi cădea pe cuvinte le voi ucide poate, în virajul

atunci am invitat chitara la dans am strâns-o zdravăn în brațe și am ciupit-o după câteva ore deja o simțeam cum mi se lipește de piele și cum îmi soarbe cuvintele în timp ce eu aruncam

mi-aș trage o perucă pe stilou fii atent se amestecă toate ingredientele după un sictir de viață cu două curve fictive un șpriț de vară într-un pahar platon blocat în fund o

constat un lucru poezia face casă bună cu solitudinea după ce trântește ușa și pleacă mă uit în jur și observ nimicuri pe care în doi nu le-aș fi văzut niciodată apoi îmi dau seama că mi-a rămas

treizeci și trei de cuvinte îmi șoptesc la ureche în timp ce dincolo moartea face flotări cu plămânii stau de o zi în acelaș triunghi și respir tot aerul asistentelor de pe etaj încă

de mult nu am mai spus ce mai fac cum îmi e, ce mă doare și nu pentru că nu aș fi avut vreun pretext motive am dar mi-e lehamite a fost o vreme când alergam după fluturi, a fost o vreme

Orice aș face, nu am curajul să cerșesc, prefer mai degrabă să-mi port sărăcia ca pe un stindard ca pe o cunună de lauri, prefer mai degrabă să smulg carne din hoitul ăsta care stă să

este mai lent acum. după ce s-a așezat praful, muzica o auzi din ce în ce mai încet. valurile se retrag înspre mal. se împrăștie ceața, e limpede, tot mai limpede, și nimic. doar atât, pași peste

stai liniștită iubito, nu te chem la mine să plângem, nici să strivim melcii grași cu ciocanul ori filmele să le tăiem cu cuțitul apoi să comentăm cum a fost nici nu te chem să spintecăm

niciodată nu-și va mai aduce aminte memoria e pentru ,proști' cel mult pentru istorie. trebuie să ardă în tăcere ok. va veni și ziua când va șterge tot cu buretele în cutie nu va mai găsi

tăcerea se așeza pe genunchi sărutându-i umbra se ascundea după ușă ca un copil răsfățat gerul trosnea pe la colțuri și cerea o cană cu apă ca și când rămânându-i pe buze încremeneau