pentru acele două cuvinte

numai pentru asta și aș fi gata să îi sărut urmele pașilor ei să mi-o închipui ca pe o poveste celebră derulându-mi-se în subconștient plus și minus într-o luptă continuă adam și eva trăind parcă o a doua lor viață fugind incognito departe de lume într-un hotel din veneția și de ce nu într-un bruges melancolic numai pentru acele două cuvinte și deja mă simt condamnat la tăcere fără să îmi revendic păcatul acest cocktail ambiental de plăceri efemere uitând de fapt originea lucrurilor nimic nu mă va face mai bun am mai spus-o dar gândul că mă poate domina îmi dă prilejul să înțeleg efectul blazării cuvintele care tac astea dor cel mai mult nu palma nu rana deschisă nu drumul încărcat de angoase dacă pot trece de obstacolele care îmi stau în cale ocolindu-le fără însă a le trece cu vederea în speranța că odată și odată voi putea să le înving dacă/ există totuși un tărâm al speranței a crede în sine este scânteia de la capătul drumului lumina care mă bântuie dar în același timp mă ghidează fiindu-mi sfetnicul meu de nădejde de câte ori nu am primit o lovitură în moalele capului fără ca măcar să am puterea să urlu și de câte ori nu am luat-o de la capăt în speranța unui bine mai bun