Andrei Pavel

Plăcerea-ți joacă-n iris dorit de-un verde crud, doar tu poți arde-n vis culori. Acum s-aud cum vântul în frunzare se zbate lăcrimând, uitând de lună și de soare cu mângâieri, gemând de

Din zorii zilei aburinde, fur un sărut din mângâiere. Acum ia brațul si întinde un văl pe umbrele stinghere, aprinde focul din amnare agonizând în lemnul stins. Ca-n vis îți descărnez un

Tânguirea aburilor de ceai se ridică spre zeii nesărutați, scăldați doar în mierea din Rai și iluzii în care au rămas uitați. Ne zâmbesc din icoane și sfinții, sunt doar discipoli

Se rupe tăcerea în liniște cruntă, prin valuri de ceață, de zori îmbibate. O scânteie din spectru, insistă s-ascundă sclipiri din acorduri odată uitate. Mirate, vestitele nopți pândesc

Apa curge și cade în fluturi, cristale lichide ce se preling și libere cad, în timp ce te scuturi, în râuri de spumă ce te ating. Cu ochii închiși te privesc printre pleoape cum stropii de apă

Voi ce nașteți geniul hâd al nopții aveți copii pe care să-i iubiți? Cortina cade, vă jucați cu sorții când zile negre proorociți. De ce nu părăsiți voi oare, bezna în care ați

Plouă din flori, din cer, de peste tot dar în acorduri de chitară. Răcoarea mă-mpresoară iar eu pot, să mă ascund într-o petală. În ritmuri curg, grăbit. Treptat o să cad în frunze, în

Nu sunt lacrimile mele, e ploaia ce se-așterne-n perle. Nimeni nu o ascultă și cade tristă, abătută, plânge prin noi, în șoapte se ascunde-n noapte. Mă atinge cu buzele și îmi plâng iar

Frumos e cerul mohorât, ce-ndeamnă ploaia să muște frunze-n vânt, cu norii descărnați răstoarnă valuri de lacrimi, gând din gând. Se apleacă-n ramuri arbori solitari apoi trosnesc, sub ploaie

Văd doar inteligență de pitecantrop în vorbele voastre fără înțeles. O gintă de dinainte de potop, ce nu este părtașă la progres și vă privesc în ochi cu mulțumire, cupe de haos am să vă

Privim de dincolo de zare zărind un soare cum răsare. Și așteptăm, privim, cântam prin fericirea unui om ce a plecat, și-n departare ne lasa-n urmă o-ntrebare…

Am așternut în muguri de-orhidee un gând prăpăstios, însă neclar, zărind în pragul celei ce-a fost idee un strop din arta gustului bizar. Și îngeri descompuși, covoare de spini ce fără frunze au

Te-ai strecurat într-un prezent din timpul tern și descărnat dar pentru mine ești absent, un zeu cu ten carbonizat. În van îți e icoana prăfuită, ți-e sufletul întunecat. Eu sunt o umbră

Să stai de strajă în zadar, pândind umbre fugare nu îți doresc. O clipă doar, păstrează acel soare ce îți zâmbește de sub pleoape. O santinelă și un far… Nimic nu e aproape iar somnul este ca

Niciodata nimic nu e nimic… De cele mai multe ori, nimic este totul. Tăcerea se credea că îmi parține dar a rămas în umbra acelei șoapte de o clipă, ce credeam că îmi va stârni fulgii de

Și iarăși stau, lânga abis ce mă privește în ochi. Îl simt cum mă urăște și știu de ce: pentru că stau și nu mă arunc, ca să renunț la vis.

Stârnește-ți fulgii de rugină și fii o ploaie, peste mine căzând, să uiți de suspine. O ploaie trecătoare doar și de la sine o să vina, acea umbră ce îți apasă un umăr gol, înlăcrimat de

M-aș face vânt să te mângâi cu tăcerea, pe trupul meu să împrăștii din când în când în când, plăcerea.. Ca frunza mă zbat în covorul gros, de dor, din pecetea visului primăvăratic. Pe un

Sunt doar un călător și pribegesc printre scântei, mă trec tot felul de idei. Mă aflu în cădere-n zbor. Privesc pustiul printre stânci, ascult cum vântul bate… Străine îmi sunt toate și văd

Speranțe incandescente, scopuri și visuri, năzuințe, înlănțuiri de gânduri și sprint spre Universul infinit, salturi prin necunoscut cu un curaj nebun, toate sunt semnul dăruit de

Dansul trist al toamnei lasă-n urmă scrum, vântul îmi poartă-n suflet roiuri de frunzare iar tu, îmi umpli sufletul cu fum. Moartea devine dulce legănare. Sunt o vioară, spartă-ntre

Aștepți tăcută, privind sub urme de sidef cu un inel lucindu-ți intre palmei iar părul strâns, coboară-n singur val în timp ce umbrele joacă mici drame și lasă o privire să se vadă, dar fugar de

Cu ochii tăi iubito, mă pândești în umbra trecătoare de lumină apoi dispari, doar pleoapa ta zâmbește. Eu te aștept, dar pleoapa mea suspină. O adiere ești, de vânt ce răscolește apoi pleacă