Arta decepției

Așa cum norii năvălesc spre zare, mă pierd.. spre răsărit de noi iluzii. Deși mi-e lumea la picioare rămân aceleași confuzii. În van mă amăgesc c-am să învăt ce e a răsări și rătăcesc… Spre drumul unei noi iubiri. Decepția e artă, te înfășoară în manta de subterfugii și te îndeamnă, sub umbra unei urgii, să îi dai vântului să te lase fără cuvinte… Ușor începi să uiți, te întrebi dacă am fost eu, dacă a fost altceva sau daca a fost nimic. Poate ai fost tu… Și vântul iar mă lasă fără cuvinte. Mi-aș fi dorit ca vocea mea să fie cea care îți deschide ochii, dar nu a fost așa. Doar gândul îmi era în acea clipă să îți spun ceva, dar nu a fost așa. Nu m-ar mira ca acel gând, să fie suficient să mă auzi. Și au rămas doar cuvintele, în urmă, să deschidă sufletul.