Andrei Horia Gheorghiu

Textul pare doar un fragment dintr-un poem mai întins. Nu îți sugerez să-l lungești, ci doar îți transmit impresia lăsată mie.
M-a făcut să vreau să citesc și alte texte ce-ți aparțin. Atunci am văzut că acesta este doar începutul.

Bine ai venit!

Mie nu mi se pare atât de reușită poezia.
Nu neg, este notabilă corelarea între cromatică și miros, gust, tactil în prima strofă. În a doua remarc raportarea la repere exterioare: pe orizontală, cardinal și pe verticală, la divin. Urmează raportarea către interior în final, nu foarte convingătoare.

Dar toate acestea, \"par spre nicăieri să se îndrepte\".
Am senzația unui \"trailer\". A unui \"preview\" care, ce-i drept, reușește să mă facă să vreau să văd filmul. Dar o secvență dintr-un film nu poate fi filmul în sine. Nu se închide, nu mă lasă cu nimic. Eventual cu sentimentul că s-a oprit curentul imediat după preludiu. Și dacă în alte situații ăsta poate fi un avantaj, aici nu este unul.

În rest, cred că este nefericită repetarea lui \"uneori\" la distanță de doar o strofă, într-o poezie care alege să respecte anumite canoane formale. Apoi, nu toate versurile sunt la fel de cursive: \"ce par spre nicăieri să se îndrepte\" nu este o construcție gramaticală foarte românească.
Spun toate astea pentru că pari să ai lejeritate în versificare și pentru că presupun că poți și vrei mai mult.

Cineva a spus mai sus: \"simplist, profund [...]\". Și mai adaug că ce e simplist nu poate fi profund. Doar ce e simplu poate.

nu stau să povestesc cum am ajuns aici sau de ce așa târziu. nici nu contează. ce m-a surprins este cât de mult diferă simbolurile pe care fiecare le-a găsit aici, distanța dintre
ele.
spunea cineva mai sus că simbolul omului de zăpadă nu-ți iese așa cum ar trebui. și are dreptate: are ochii prea mari și prea negri, thaiis, nu ți se pare?
și ca să nu plec mișelește făcând doar aprecieri asupra comentariilor altora, mie mi s-a părut că poemul tău vorbește despre realitate și despre diferența între ea și poezie.
realitatea este congruentă, seacă, dulce.
poezia își permite luxul să fie amăruie, zemoasă, incongruentă. cu ea însăși. cu fiecare cititor în parte. cu fiecare zi în parte, în care o culegi din \"raft\" spre recitire.

Îmi place varianta, Adrian. Se cunoaște periscopul când e... bine uns.
Ina, uneori cuvintele ne sunt atât de străine și oricum le învârți, zgârie. Alteori nu.

Vă mulțumesc că ați trecut pe aici.

Imaginea asta e furată dintr-o lectură adolescentină.
Acolo se punea întrebarea dacă cineva ar închide brusc capacul, privirea ar rămâne înăuntru? Posibil Eliade sau Sorescu. Sau chiar Dickens. Nu mai știe moșu.
Miasmele și restul înfloriturilor (încrustațiile) sicriului îmi aparțin, totuși.
S-o zic p-a dreaptă, este singura imagine asupra căreia am stat să mă gândesc dacă am voie să o folosesc. Dar m-am convins spunându-mi că și restul, sunt probabil furate dar la alea sursa îmi scapă mai abitir decât la asta. Că doar nu m-am născut bancă de imagini. Deja seamănă a scuză. Cred că vreau să spun ceva de genul: poate că nu stațiile contează atât de mult, cât traseul.
Ba nu. De fapt, vreau să spun:

Mulțumesc, Andrei. Te mai aștept.

Nava amiral există Elia. Altfel n-am vâna-o.
Și ar putea fi scufundată cu trei condiții:
1. să o întâlnim înainte de a rămâne fără combustibil,
2. să îi (re)cunoaștem dimensiunile exacte (lungime, lățime, tonaj, viteză maximă) pentru a putea calcula traiectoria optimă a torpilei.
3. să nu își schimbe direcția de mers sau viteza de croazieră de la lansarea torpilei până în momentul impactului.
Mai sunt evident și alte considerente tehnice. De exemplu, torpila trebuie să fie activă, vie.
Dar acestea au fost lăsate la \"latitudinea\" cititorului.

Încântat.
Îmi place cum împletești suav liricul și ludicul într-un ton oarecum pasiv. Cum descoperi minunea lumii, nu prima oară, dar te lași purtat cu aceeași încântare, poate sporită de conștiența efemerității ei.
E și-un mic sâmbure revoluționar acolo, dar este fie necopt, fie răscopt.
Pentru toate astea și pentru altele, nespuse din lipsă de nevoie, îți mulțumesc.
Nu și pentru unul din acele momente de groază a realizării dimensiunii monstruoase la care a ajuns această - să o numim pragmatic - bază de date.
Mă obsedează ideea că mai sunt atâția oameni care scriu bine - și, culmea: Mult! - (deci mult și bine), pe care nu i-am depistat încă.
Asta ca să nu mai pun la socoteală timpul pe care îl am pentru lectură (virtuală au ba).
[Oftez] Pentru asta nu-ți mulțumesc.

Mă bucur să văd că un text așa bun nu a trecut neobservat, dovadă stau comentariile. De asemenea, îmi pare inutil să stau să le citesc pe toate ca să găsesc un unghi mai șui din care nu s-a găsit (încă) nimeni să se uite la poemul tău, în jurul căruia să-mi construiesc propriul comentariu când, tot ce vreau de fapt, este să-i dau o stea, că nu s-a găsit altul s-o facă înaintea mea.

Fără intenția de a da peste nas cuiva, atrag atenția asupra faptului că se mai vorbește și în necunoștință de cauză pe aici. Misogin nu are feminin, dar are corespondent feminin: misandră.

Am lipsit o vreme de pe net, de aceea întârzierea cu care răspund.
Îmi este clar că nu ai găsit nimic poetic în textul meu, Adrian. Deși intuiesc o intenție peiorativă, poate chiar răutăcioasă în comentariul tău și în atașarea atributului \"normală\" acestei scrieri pe care, cu generozitate, am postat-o ca \"poezie\", el cade în capcana relativității termenului pe care îl folosește. Cu alte cuvinte, normalitatea ține mai degrabă de obișnuință, de repetitivitate, decât de mediocritate. Iar afirmația \"De exemplu, intr-o lume normala nu se ridica nimeni si spune pur si simplu te iubesc, asta-i ceva anormal.\" nu face decât să spună ceva despre tine, despre normalul tău, așa cum textul în sine spune ceva despre normalul meu.
Am să las deoparte discuția despre \"normal\", \"firesc\" și \"obișnuit\" pentru că nu pari interesat de nuanțe, de tonuri, de ape și, în mare, despre asta e vorba aici.

Am să rămân fidel cronologiei ideologice a comentariului tău și am să admit că uneori comentariile mele sub textele altora pot fi acide, dar poate că ar fi bine ca fiecare discuție să fie continuată sub textul care a generat-o și să facă, pe cât posibil, referire la acel text. De exemplu, nu știu la ce anume te referi în ultima parte a comentariului de mai sus. Ar fi util un link.

Te mai aștept cu păreri. Cu cât mai solid documentate, cu atât mai bine.

Mulțumesc de trecere,

Virgil, remarca ta îmi aduce aminte de o glumă ce mi s-a părut reușită la vremea ei:

\"Părinții găsesc sub biroul copilului o revistă sado-maso. După un timp, tatăl rupe tăcerea:
- Eu zic să nu-l batem...\"

O isterie e cel mai temeinic pedepsită îndepărtând orice urmă de violență din metodele punitive, nu crezi?

Mulțumesc pentru vizită și apreciere, Bianca. Trebuie să recunosc că m-ai nimerit, Saint Exupery este unul din autorii mei preferați.

nu mă apuc să comentez textul, că nu știu la de-astea așa bune.
nici să laud nu prea știu. de regulă strâng bine coada periei, să n-o scap, și dau o dată, tare.
așa că stau și mă uit ca mâța după muște la textul tău, neștiind unde să-i pun steaua, să nu-l stric.
oricum, dacă mă-ntreabă cineva cum mi-a plăcut, zic și eu ca turistul japonez: \"nu știu, n-am developat încă\"...

silvia, n-am vrut să fiu agresiv. nici măcar amenințător.
mi-am obișnuit însă cititorii să aibă un cuvânt de spus asupra formei finale a jocurilor mele de cuvinte și, de data aceasta, sunt un pic mai ferm pe poziții
(deocamdată) sunt încântat de împletirea între limbajul ne-poetic, de cartier, și limbajului \"îngrijit\" care, fie că îmi convine sau nu, a ajuns să îmi definească, în mare, scrierile.
o să-mi treacă și-asta

Este un poem destul de personal și trebuie să admit că sunt ferm pe poziții în ceea ce-l privește.
E drept că pisate e un termen perimat pe net, pentru că nu toată lumea scrie cu diacritice, dar altfel, este un cuvânt frumos. Știu puține vorbe care să descrie o acțiune atât de dură, de radicală, printr-un sunet atât de rotund și de suav. De catifelat, dacă vrei.
Frate! trebuie citit în context, e un termen foarte folosit în argoul bucureștean al generației din care fac parte și, din câte văd, a părăsit sfera \"străzii\", fiind folosit colocvial în cercuri studențești și, în general, în cercurile oamenilor tineri. Nu văd de ce am accepta în poezie englezismele, iar termenii neaoși nu.
Mie mi s-a părut mișto imaginea unei drepte, infinite, de felul ei, care, privind către cer, exclamă, așa, fără să se adreseze cuiva anume, fără să aibă măcar pe cineva în preajmă: Uite infinitul, frate!.
Bucureștenii, mai ales cei tineri, îmi vor da dreptate.

simt o lipsă acută de nord după textul tău e poate pentru că nu-mi dau seama unde se termină regretul că nu te-am mai citit de-atâta timp și unde începe bucuria să te regăsesc atât de proaspătă, atât de în vervă. sau poate lipsa mea de nord este legată de acele coincidențe care nu există sau există dar sunt transparente e ca și când aș fi scris acum o săptămână o lucrare teoretică despre sticlă-transparență-lumină apoi te-aș fi citit după aproape un an tocmai la textul ăsta...

\"[...]am ajuns să realizez că fiecare fereastră ar trebui să aibă în față un perete liber. Acest perete, primind lumina zilei va avea o mai mare deschidere către cer.\"

Louis I. Kahn

Remarc construcția logică din final, mustind de sens(-uri - poate prea unice...) și revărsând pături grele de ceață peste ochii împăienjeniți ai cititorilor lichefiați de crivățul poetic, atât de bine circumscris în rime pseudo-identice:

\"Atât de frumos
e soarele, căzând de raze urmat
însă ce fioros,
e soarele de lumina curmat.\"

Cutremurător!

Mă întreb, Oana, ce anume din versurile de mai sus crezi că îți încadrează textul în estetica urâtului?
Sau, hai s-o luăm altfel: Știm deja ce este urâtul. Povestește-ne despre partea cu \"estetica\"...

E greu, domnule Gălățeanu să te înțelegi în jungla aceasta de Internet. Mai ales când ești voyeur de felul tău și se uită toți exhibiționiștii la tine.

A fost necesară o a doua citire pentru a observa că pornești la drum cu imagini a căror generalitate le știrbește mult sugestivitatea.
\"e-n cel ce moare/ e-n ochiul avid/ a celui care strânge\".
Remarc totuși locuțiunea \"a celui care strânge\". Deși probabil folosită pentru rima cu \"sânge\", mă lasă să mă opresc cu gândul \"cel care strânge\" pumnul sau din dinți...

Dacă poemul tău ar fi fost un album de poze, prima strofă ar fi fost un colaj de poze neclare. Lumini, pete de culoare, mișcare. Tocmai de aceea cea de-a doua strofă lovește prin acuratețe. Prin țipăt.
Salturile de la o idee la alta sunt mari, dar parcă mai ușor de urmărit decât până acum: \"e-n țipăt/[...]/e-n cei ce au uitat să mintă/e-n cei ce, cu pușca în mână/ au uitat să pută\". Deși rimează cu \"pută\", \"libertatea absolută\" rămâne un clișeu.

În strofa a treia nu găsesc motive de cârcoteală. Poate doar aliterația \"iubita ta\". Nu deranjează atât de mult aliterația în sine cât echivocul pe care îl implică pronumele \"ta\", inutil în opinia mea. Se subînțelege că este vorba de iubita \"mea\". Nici nu pot să vizualizez altfel această imagine, decât cu mine și iubita mea în roluri principale (nu cu autorul și iubita lui) chiar dacă sunt un puști de doar 10 ani și încă n-am avut o iubită, ci mi-am imaginat doar cum ar fi să am una, respectiv Margareta de la clasa a II-a F. Era suficient și cel puțin la fel de sugestiv \"E-n iubita furată de-un oricine\".
Remarc încă o dată subtilitatea și rotunjimea succesivității imaginilor:
Carne > adulter > credință > neînțelegere/nenorocire > vierme > măr > carne.

Foarte plăcut surprins. Felicitări.

Păcat că ai condensat mai multe texte într-unul singur. Poate că, postate rând pe rând, ți-ar fi adus păreri mai personale, legate de fiecare de text în parte. Așa, obligi oarecum cititorul să exprime o părere generală, pe acest buchet de texte. Înmiresmat, nu zic...