Andrei Horia Gheorghiu

am pus și o versiune în engleză a acestui text, dar căsuța din dreapta a rămas neschimbată: \"traduceri ale acestui text: 0\".
așa că o adaug și aici...

\"the way

you\'ve wondered so through my soul
that you\'ll never find
a way back\"

având în vedere că am mai trecut pe-aici și am mai schimbat textul pe ici pe colo, astfel încât acum sus se află un v3 spre 4, am decis să pun v1 aici, sub text, așa cum l-am scris atunci. fără întrebări, fără răspunsuri.

\"
repetiție fără scrupule

a fost odată ca niciodată
căutam ziduri eram lumina crudă a dimineților
la doi ochi distanță de tine iar tu
iar tu
numai tu
te uiți în altă parte
amnezie absurdă pentru patru mâini și voce
doi zece doi zece
zâmbet strâmb, propriu, diateza reflexivă

a fost altădată mai bine ca niciodată
căutam puncte de sprijin în cruzimea iubirii impure
separat de umbră prin lumină
bisturiul perfect în mâna unor copii bătrâni
imi stă bine în alb
de azi mă voi îmbrăca numai în viscol
voi păstra noaptea sub pleoape
doar pentru tine

am ales să mă sinucid prin aruncare de pe piedestal
aștept momentul contopirii cu stâncile înghețate
ale unei iubiri paralele
în viața următoare voi locui sub podul lipsă dintre noi
cum ieși din malaxorul infernal al dragostei pe dreapta
mă întreb ce este comun în mine
mutilat iremediabil de persistența memoriei
într-un sac de dormit suprarealist, impropriu, diateza pasivă

dragostea e un tren care nu fluieră niciodată
dragostea se poate pierde, ca orice brichetă
dragostea va fi fost scrisă de bill withers
post-mortem
\"

coperta: Andrei-Horia Gheorghiu.

În primul rând, mulțumesc pentru semn.
În al doilea, îmi asum critica privind răzlețirea ideii, cu amendamentul că, deși tu îl percepi ca pe un \"text de idee\", el n-a plecat așa de la mine, ci ca unul de \"feeling\" sau poate nici atât, mai degrabă unul de atmosferă, de stare. să spunem doar că, deși le încadrez generic la \"poezii\", textele mele sunt, de fapt, instantanee. Sunt momente pe care le-am trăit și care mi-au spus ceva. Dincolo de asta, sunt de părere că ambiguitatea într-un text nu e ceva de eliminat, mai ales că nu există un sens unic pe care îl putem atașa cuvintelor. Biblia este un exemplu bun în acest sens. Cu pasaje din cartea cărților putem argumenta aproape orice, bun sau rău. Pe de altă parte, nu cred că nu-și are rostul pribegeala din primele două părți, pentru că ultima parte, cea care pare să-ți fi plăcut, ar fi avut mai puține sensuri, mai puțină forță dacă primele două nu ar fi fost. Dar ce fac aici? Predic nevoia de preludiu unei femei?

Să auzim de bine.

* este pură și deloc întâmplătoare

pentru că nu am am scris de vreme, m-am năpustit ca înecatul asupra butonului trimite, de la prima strigare.
astăzi am recitit textul și... îmi cer scuze.

iată varianta a doua.

\"a fost odată ca niciodată
lumina crudă în căutarea zidurilor
la doi ochi depărtare de tine iar tu
iar tu doar tu
uitată în altă parte
amnezie absurdă pentru patru mâini și voce
doi zece doi zece
zâmbet strâmb, propriu, reflexiv

a fost altădată mai bine ca niciodată
sprijin în cruzimea iubirii impure
separat prin lumină de umbră
bisturiu perfect în mâna unor copii bătrâni
imi stă bine în alb
de azi mă voi îmbrăca în viscol
noaptea o voi păstra sub pleoape

pentru tine

ma arunc de pe piedestal
aștept momentul contopirii cu stâncile înghețate
ale unei iubiri paralele
viața următoare voi locui sub podul lipsă dintre noi
cum ieși din malaxorul dragostei pe dreapta
sunt locul geometric al punctelor noastre comune
mutilat iremediabil de persistența memoriei
într-un sac de dormit suprarealist, impropriu, pasiv

dragostea e un tren care nu fluieră niciodată
dragostea se poate pierde, ca orice brichetă
dragostea va fi fost scrisă de bill withers
post-mortem\"

multumesc

p.s.: probabil vor fi si v3 si v4. e un text la care tin.
orice asemanare cu persoane sau fapte reale este pur intamplatoare.

Roșiorii de Vede sunt insemnați pe harta mea cu doi cârnați încrucișați. Mi-e dor de poezia cea verde și de ospățurile ei. Și bănuiam că \"tranziția\" n-are cum să fie spre bine. Auzi la el... covrigei!

respir și visez de-o viață în Templul Prafului și recunosc, m-am lăsat sedus (și adus) de ideea ce transpiră încă din titlu: intensitatea visului este direct proporțională cu grosimea stratului de praf. poate că mă entuziasmez eu prea repede dar așteptam ceva mai concret, mai violent de la text. nu neapărat în sensul negativ, ci în sensul în care, ideea de la care s-a plecat ar fi fost poate mai rotundă trecută și pe sub poduri, prin canale sau gări. E drept, finalul este suficient de deschis pentru a lăsa loc și unor astfel de intepretări.
Una peste alta, dacă m-ar întreba cineva, titlul îmi pare mai solid decât textul. Noroc că nu mă întreabă nimeni. Noroc bun!

nemenționată, asocierea între mâzgăleala mea și instrumentele lui braque mi-ar fi scăpat. acum, cântărind-o, n-o pot nega, deși prin reper și opțiune m-aș dori mai degrabă impresionist decât fovist.
nu-mi rămâne decât să citez un clasic în viață: \"nici urmă de muzică\".

mulțumesc pentru incursiune.

Stiu, viza EU-rile din jur.
Dar nu, nici nu jur nici nu înjur.
Nici de vizat nu mai vizez de când se poate striga \"Auscour!\"... doar cu buletinul. fără avans, fără girant.

desi nu ai toate planurile, pentru ca nu ma cunosti nici pe mine nici pe cel pentru care am scris-o, ai intuit bine: \"fără\" este esențialul.
iar \"made in EU\" este de fapt despre paranteză, despre durere. nu cred că mă va contrazice cineva când am să afirm că transformarea durerii în \"durere în EU\" este, la români, un fenomen specific. și, fără să o dau în naționalism fanatico-pueril, sunt mândru că sunt român. și cu bune și cu rele. de fapt mai, mult cu rele. un nene mare spunea că stilul este dat de defecte, nu de calități. dacă ții morțiș să precizez cine, i\'ll google it, că, imparțial, ca românu\', m-am și integrat...
mulțam de apreciere. aveam nevoie.

o să-mi atrag probabil un stol de pietre din mâini păcătoase cu ce-o să spun acum, dar nici nu cred că poate fi combătut cu argument logic.
Este ilogic să aștepți feed-back în poezie, din mai multe motive. În primul rând poezia este ceva foarte personal, intim chiar. E ca și când ai aștepta feed-back în iubire. Sau, ca să lărgesc cadrul audienței, e ca și când ai aștepta feed-back în orgasm.
Doi la mână, și mult mai important: cu cât textul este mai bun, cu atât feed-back-ul este mai slab. Și mă refer aici la calitate, nu la cantitate.

se spune că nimic nu deranjează mai mult decât propriile defecte observate la alții. Nu știu dacă pot merge atât de departe încât să cataloghez meteahna explicitării drept „urâtă”. Dar pot spune că explicitarea, de cele mai multe ori, distruge comunicarea. Pentru că numirea este definire, definirea este limitare, iar limitarea este crimă [iar această frază este o explicitare].
Dar, bineînțeles, s-au văzut și crime superbe...

sunt pasager sau întâmplător sau coincident aici (de fapt, nu cred în coincidențe dar, din comoditate, numesc astfel orice șir firav de detalii șubrede legate parcă pe un fir care, deși drept, nu pare a avea logică sau direcție). important este că sunt aici și simt nevoia să-ți spun...

după prima steluță poema ta devine teribil de lăbărțată. sau, mai degrabă, lipită.
prima parte este ceea ce numesc poezie și nu-i doar reușită, inpirată sau legată, ci mai ales bogată în imagini, în substrat. spune mai mult decât spune. e un miez ce nu-și încape-n coajă. parc-ai scris-o trezită din somn, cu un vis străin proaspăt în minte și cu lumina stinsă, de teamă să nu alungi sentimentul de care te-a umplut.
restul e adăugat ulterior, dimineață, după cafeaua la care ai recitit mâzgăleala de-az\'noapte și, deși îți place, ți se pare prea puțin. și completezi. cu tot soiul de „sentimente” gândite. felicitări pentru „am să mă fac criminală”. dar poate că era bine să-l păstrezi pentru o poemă viitoare, când îi va fi venit rândul să-ți intre în vis. sau, dacă tot ai ales calea sincerității, mergi până la capăt: „am să mă fac criminală de poeme”.

p.s.: nu o lua ca pe o critică. nu sunt critic [ceea ce e bine, cred, sper]. ți-am scris ce-am simțit, pentru că am simțit.

da\' știu că-ți place să tai în carne vie, veverițo.
nu zic, e mult mai ingurgitabilă în varianta ta. de fapt, am s-o schimb în consecință dar, pentru conformitate, voi adăuga la sfârșitul acestui comentariu varianta inițială, ca să mi-o harcea-parcească toată lumea.
doar mă știți că n-am răbdare și le postez aburinde, chiar cu riscul să vă frigeți.

m-am născut în secolul vitezei cum zboară anii
mă trezesc dimineața trag aer în piept urăsc mirosul de plastic ars
al troleelor ele își văd mai departe de mersul lor pe sârmă e ceva
în neregulă aici, n-am văzut nici un troleu căzând, frângându-și gâtul
în murmurul înfundat al mulțimii împietrite
nu. în ziua de azi nimeni nu mai aplaudă, toată lumea înjură
dacă nu troleele, șoferii, dacă nu șoferii, călătorii
călătorii aceștia născuți în secolul vitezei
undeva pe parcurs s-a pierdut unda verde vă spun
înainte era mai simplu se rupea cureaua puneam un dres de damă mergeam mai departe
acum o ambalăm de-aiurea la un semafor stricat
prea multe semafoare, prea mult timp
în care să ne-aducem aminte că ne-am promis
că n-o să stăm la stop când ne facem mari
că ne luăm troleu și nu luăm pe nimeni
că ne dăm numai noi în el
dar iată, devenim unul câte unul lupi bătrâni
nici gâtul nu-l mai putem întoarce la fel de ușor
și se pare că de-acum
o să tragem tot mai des
pe dreapta
gogule, probleme mă?

Îmi cer în primul rând scuze pentru întârzierea cu care răspund. Cu toții ați observat că am lipsit în ultima vreme de pe site, mai puțini sunt cei care cunosc motivul.
Ei bine, da! Sunt tătic de pe 27 decembrie anul trecut, îl cheamă Luca Vladimir Gheorghiu. E sănătos, voinic și încă nu mă satur să-l privesc deși, de când îl știu nu face decât un singur lucru: crește.

Revenind la off-topic-urile de mai sus, ale stimabilului domn Bratu... eu măcar am o scuză pentru lipsa activității, motiv pentru care nici nu mai sunt editor, cel puțin o perioadă. dar restul?
nu poate exista decât un singur motiv pentru care comentariile dânsului (vădit orientate împotriva dl-ui Herjeu și fără nici o referire la textul meu) nu sunt trecute la off-topic: probabil nu sunt atât de citit de către editori.

Mulțumesc, Radu, pentru steluță. E apreciată, așa cum am convingerea că este și apreciativă.

Deși, cel mai probabil, efortul de a scrie un roman la vârsta ta este admirabil și lăudabil, asta nu înseamnă că ce ai scris este și bine scris. Ai nevoie de multă lectură și de talent pentru a putea scrie bine. Talent nu se poate spune încă dacă ai, dar lectura ți-ar prinde foarte bine.
Am să îmi limitez observațiile la fragmentul:

„Cu tine a pornit o femeie, o femeie frumoasã și plinã de speranțe, se vede cã totul îi surâde. Pare a fi însărcinată. La gât poartã o cruciulițã din lemn de santal pe care se mai vede încă chipul șters al lui Iisus, gânditor și rătăcit la clipa când va ajunge în raiul făgăduințelor.
Un anotimp frumos își face apariția prin fereastra ta și pare cã zâmbește. Surâsul lui se îndreaptă spre tânăra femeie cu ochii căprui ce pare cã-și așteaptă fericitã soțul. După cum privește fiecare ochi de apã, ai zice cã bărbatul îi e plecat departe și nu mai poate de dorul lui. Pe brațe are o carte de rugăciuni pe care o deschide din sfert în sfert de ora. Respirã de fiecare datã adânc și se uitã pe geamul plin de colb. Frumos colb...”

„Femeie frumoasă”, „anotimp frumos” și „frumos colb”. Ai deci o pasiune pentru „frumos”. Trebuie să recunoști că expresivitatea lui lasă însă de dorit. Practic nu spui despre femeie, despre anotimp și despre colb decât că îți plac ție, cea care descrii scena. Apoi, „încă chipul” și „Iisus, gânditor și rătăcit la clipa când va ajunge în raiul făgăduințelor” nu sunt exprimări foarte „frumoase”. Nici măcar fericite. De asemenea, mă îndoiesc că o femeie care privește colbul în calea bărbatului ei plecat departe găsește colbul prea „frumos”.

Nu îți spun toate astea ca să te descurajez. Dar ești la început și poate că e bine ca cineva să te pună în temă asupra faptului că mai e mult până departe.

Sunt prea aproape ca să nu fiu acuzat de subiectivism.
Da\' „e de-acolo, frate...”

Am văzut comentariul tău în lista de \"neverificate\" și, ținând cont de titlu, am venit cu gândul să-l refuz sau, în cel mai bun caz, să-l aprob ca \"off-topic\".
Citindu-l, însă, ți-am înțeles nedumerirea și am ajuns la concluzia că cel mai bine îl aprob.
Am să încerc să-ți și răspund la întrebare...

Parcurgerea unui text de peste 50.000 de caractere este o treabă serioasă, nu-i glumă.
Trebuie să accepți faptul că mulți nu vin aici pentru scenarii de teatru.
Alții poate că refuză din principiu să citească texte de asemenea dimensiuni pe sticla monitorului.
Din puținii care s-au \"înhămat\" la parcurgerea textului, fie că și l-au printat fie că l-au citit, în reprize, pe monitor, nu știi câți au apucat să-l termine.
De regulă, cei câțiva care ajung la finalul unui astfel de text, lasă un semn. De bine, de rău sau de amândouă.

Soluții posibile la problema ta:
- postarea pe fragmente,
- comentarii sub textele celor pe care ți i-ai dori de cititori, pentru a-i face curioși în legătură cu propriile-ți texte.

Îți doresc succes.

Nu recomand nimănui să scrie în canon clasic. Poate pentru că, pe undeva, este, să zicem, desuet și demodat. Poate pentru că, pe tărâmul poeziei melancolia a pierdut mult teren în favoarea obsesiilor și frustrărilor, cel puțin în ultima vreme.
Asta nu înseamnă că nu apreciez un text bine scris, un text simplu fără să fie simplist, a cărui cursivitate nu este egalată decât de exactitatea formei.
Chiar dacă, pe alocuri, i se pot reproșa câteva rime \"facile\", rezultatul final este cel puțin notabil.

La recitire.