Andrei Gamarț

e un text f lung, dar nu am vrut sa-l postez pe bucati, asa ca aveti rabdare. 20 de sec care dureaza ceva mai mult

iarasi un frumos poem plin. si sub impresia lui voi scrie ceva aici. si iarta daca nu-i la text in modul cel mai direct, mi-am distrus mecanismele, textul aduce cu sine o stare.
caci istoria se repeta, si in aceasta pasire pe loc infinita este orice dorinta si implinirea ei infinita, este un gand acum, pacat ca traim atat de putin, sau poate mult prea mult, sa vedem daca totusi... daca totusi se termina undeva. ieri ma plimbam in subterana, in cerc, si cu fiecare cerc implinit intelegeam ca nu mai doresc sa ies la suprafata, pe cand toti ceilalti erau in trecere, ce am simtit eu, un fel de liniste ce se condensa. daca inauntru este intuneric, si afara intuneric, trebuie sa te simti implinit? Pana la urma totul este iluzie

frumos poem, dar nu, probabil adevarat, adică nu-l privesc, nu în față, chiar nu știu nimic despre el, dar nu mă întreb. da, de fapt personale, cu atat mai mult. spaima este o față atât de mică, între o gaură neagră și una albă loc pentru o plimbare la braț catedrala pe care nimeni nu va urca, desigur prostii, soarele e peste tot si treptele nu mai au grație, nici sus, nici în jos, toate stau locului de parcă ar fi ascultat, desigur prostii, desigur, nu știu să vorbesc, și ele ascultă degeaba

placut poem care se consuma pe nesimtite, si tre sa revii la primul vers, caci asa arata o dorinta, intinsa pe cerc, din care nu poti scapa decat inventand o anumita unitate care-ti da trup si te face sa mergi oriunde, numai sa mergi. Semnele celea, de nu ar fi departarea, cine stie... e frumos, felicitari, un poem plin

frumos poem Ioana si azi e marti si marea e neobisnuit de departe, si eu am niste prieteni si injur cu ei in mansarda, si culmea, nu ma simt un needucat, numai putin descult sarind pe spinarea unui peste care pare a fi infinit, sau multi pesti care au o singura spinare. atunci nu mai gandesc la viata decat astfel> viata asta pe naiba nu mai are unde-si baga piciorul totul este ocupat si frumos ca intunericul din groapa in care coboara in graba un revolver. scuze pentru divagari, nici macar pe marginea textului, care sincer merita. cat nu face o singura litera.

azi, eu și prietenul meu am înjurat lumea cum venea la rând. apoi el a scris un poem despre un dumnezeu cu literă Mare. eu l-am întrebat dacă e autentic. el mi-a răspuns așa: cred.

radmila, bun inceput de poem>

creșteam dintr-o ciudată ciupercă de metal
fără picior mai bine zis
o pălărie grea de mexican
dar fără cap
pricepi?
ce vreau să spun e că
nu mai era în jur nimic
doar eu și de oțel sau fier
ecou

aduce o stare concreta de neputinta, un ceva care atarna greu in nimic, nici sa cada nici sa zboare, un punct. restul poemului mi se pare grabit, ar trebui sa-l revezi, parerea mea subiectiva, fugi de stereotipuri, ele incatuseaza. numai bine. Andrei

Bună Ioana, îmi iau inima-n dinți și încerc să-ți vorbesc așa, cu gura plină (cu toate că este jurnalul tău, a se citi în șoaptă). Poate de lucruri plină,gura mea, esența acestei expresii \"a spune lucruri\" / a numi, a da naștere, a chema, și cealaltă-(prefer să nu mai spun lucruri. totul pare atât de concret, lucrul care este este vorbit devine o recuzită, ne înconjoară astfel o gloată de corpuri în care lucrarea se odihnește. Momentul cotidianului aduce o detașare.Iată încă un vers (lumea se umflă în jurul meu de atâtea contradicții)

Și asta, pe cât de simplă e pe atât de complicată. (păcat că nu mă întreabă niciodată nimeni ce vreau.) revin cu-prefer să nu mai spun lucruri (să fie asta ceea ce nu vrei?, adică , lucrurile), căci îți dorești să răspunzi, măcar cuiva, și nu cu un lucru. Ei, dacă m-ai înțeles ce am boțit aici e bine, că eu deja pierd firul. Numai bine, te mai citesc

probabil m-am exprimat gresit. atunci cand te faci mic mic si nu ramane decat o membrana de oglinda. scutul... ata a fost confuzie intai de toate la mine in cap. nu pot comenta texte.

bucata asta e puternica, fiindca lipsesti, poate e intentionat poate nu, nu stiu. ca in desenele animate, tu nu esti, este un oarecare noi, si intra-devar e o imagine de groaza. O parere subiectiva sireste.

apoi, s-a făcut noapte în poezia mea
dar nouă - mâinii acesteia care scrie și literei scrise -
foarte mult ne e frică

mi-a placut textul, incisiv. Al doilea sens al lui sare inainte,il vad ca pe o iesire in ... Poate sunt incoerent si difuz dar cineva imi spunea ca mai bine nu iesi, ca nu stii unde te pomenesti, traim intr-un hotel fantoma. Usile sunt o manevra, un punct obsedant. personal cred ca totul tre sa fie mai simplu.

cu orice e provizoriu cu orice e definitiv >.
Numai bine. Andrei

O poezie de remarcat. Mijlocul mi-a placut cel mai mult, dar si > dormi în mine ca un tigru < oboseala< e ceva. Partea a treia e intr-adevar un sfarsit care se vrea amanat, un sfarsit de guma. frumoasa poezie, in sensul ca ar putea fi despre fiecare, si a fiecaruia, se pare ca nu ai trup, ci numai imaginea unei treceri. Gandesti simti gandesti simti, la prima citire e simplu, dar mai departe...

imi place experimentul. poemul pana la > DIRECTIA PE CARE CURGE SEARA < e bun, urmatorul rand cade. ASTAZI CU O CHEIE DE 10> iarasi e bine, iar ceea ce urmeaza mi se pare putin superficial, tradeaza o oarecare graba a scrierii, ai nevoie de un sfarsit, si mecanica, mecanica... Amintesc ca e o parere subiectiva. Mi-as dori sa plasez si eu niste imagini, dar, din pacate...

Ioana am sarit iarasi peste paranteze, e ceva mult prea pesronal acolo... eu as mai schima ceva, putin, de fapt nici nu este esentiala schimbarea, dar suna cumva altfel, vezi si tu. Adica as trece *ca un destin* in randul urmator. cam asa>

ca un destin împinge-o pe scări. urmărește-o pe ascuns cum se deschide la capete

mi-a placut poemul. Randul de mijloc care-l imparte in doua, ce-i cu el?, este un rand inchis, peste el trebuie sa sari ca sa nu te impiedici, asa am simtit eu. un zid care te invita sa-l ocolesti. multe imagini frumoase in care ma pierd, poate asta si era intentia acestui poem. Remarc>

de când toate femeile se cheamă cu numele ei de femeie
și toți bărbații cu numele ei de bărbat
ea își descarcă în lehamite întreg cerul aici.

dacă strigi la ea se preface că doarme
nu o poți prinde.

ea ți se întoarce noaptea acasă și se dezbracă de tine
te desface în fâșii de neon.

moartea se împletește se despică se împletește cu ea
după ce-și (miroase (umbra) o ascunde ca pe o echimoză în decolteu

nu o atinge nu o privi că sângerează
ca o animală ca o gingie ca un uter ((_ destin )
împinge-o pe scări. urmărește-o pe ascuns cum se deschide la capete
ca un crin ucigaș ce naște pui vii. ca un crin.

prima si ultima sunt preferatele mele, unde vezi paranteze, sunt puse de mine, semn ca ceva nu imi este clar, sau cred ca ar mai trebui lucrate. Iar de nu-mi este clar inseamna ca asa sunt eu, nu te obosi cu explicatii, poezia nu se explica, se daruie, ca o femeie.

sa las un semn si eu, cu toate ca textul e la personale,mi-a placut, mai mult prima si ultima strofa. iata voi fi sec, mijlocul este parca din alt timp. de fapt intre personale si poezie diferanta tine de masura in care e disponibil mesajul ascuns, adica cat de vizibila poate aparea clipa din spatele mintii sau a inimii, clipele astea au multe fete, nu pentru ca sunt cumva, ci pentru ca nu reusesc niciodata sa imbrace un trup.
Radmila numai bine, mai trec.
Andrei

timpul mlastinos al duminicii cand rasfatate curg trupurile noastre neterminate neincepute ziua odihnei si a lucrului desavarsit e ca si cum te-ai roti intr-un soare lunecos incercand sa-l pasesti un soare care se subtiaza in mijloc cand vine desculta umbra sa te ajute. e duminica patru ore patru ore de pasari si nici un vis nu se mai intampla pe o raza de un kilometru. umbrele mele imi tin loc de noapte dar visul, visul este lucrul altcuiva, imi ating inima, este ca o prapastie care te trage la somn, imi ating inima si inchid ochii...

mi se par tehnice, fiindca repeti o structura, dar pana si forma trebuie sa dezvaluie un miracol, caci haiku-ul este intai de toate un miracol pe care ti-ai dori să-l imparti cu ceilalti.

12. solitari
privesc fântâna arteziană-
viața tâșnește

nu sunt categoric dar am o parere, succese, cu toate e absurd sa urezi succese la evenimente de genul nasterii, mortii, fumatului, un eveniment care nu-ti apartine dar care te reprezinta, untr-un fel poezia

iata inca un text de remarcat, ce as sugera, sa schimbi putin aici>
(de bărbat obosit să-și mai care
în dinți cocoașa păcatelor (caci mi se pare o situatie cacofonica)in rest e bine, imagini, o ascutire in gest, ca si cand ai ascuti o aura.Astea mi-au placut cel mai mult, cu toate ca si inceputul e interesant, dar spun prostii, nu ma mai lua in seama, rar sriu comentarii, nu le pot s., si reactionez la text ca la o minune, mai mult cu inima decat cu mintea, si asta e mai mult palavrageala decat comentariu, de ce? ma intrebam cata viata este intr-un poem, adica cata viata din oricare este in poemele tuturor? si atunci numai inima e in stare sa ma lamureasca.

n-ai fost niciodată copia perfectă
a vreunui lucru

de-aceea stau aici după colț
sperând să răsari în curând
pun tâmpla pe asfalt și mă mint
că-ți aud clocotind mersul

dar umbrele nu se țin de
cuvânt niciodată

doar de pereți - să nu cadă

abia acum te-am descoperit si eu, scrii frumos, am trecut prin texte, intr-adevar, unele sunt foarte bune, te mai citesc neaparat. iata partea care mi s-a parut mai puternica(( m-am ales doar cu bucătăria asta comodă de dor cu etichete scrise de mână / \"gemDeLi\" // și cu carne pe care nu mi-o recunosc / sub piele îmi umblă arici un intravenos bărbat // același cu care am inserat în lemn sânge / pentru părinți // același cu care am supt din lună lapte / pentru copii)).

frumos text, daca l-am inteles eu, starea ceea de dimineata nedormita, 4 trupuri zac intr-o camera, unul pe scara cu scara imbratisat, si unul pe covorul rotund cautand echilibrul, te doare si acum glasul, vad, da text frumos, pacat ca nu e femeie. ne mai auzim, numai bine