Eu știu că în iubire există și speranță,
Că viața nu-i perfectă, că-i plină de poveri,
Mai știu că însăși mintea îmi stă ca-ntr-o balanță
Eșecul tău de astăzi, succesul meu de ieri.
Mi-e teamă
Nimic nu e normal, cum se cuvine,
Zăpada însăși redevine baltă;
Azi săniile s-au prăvălit ruine,
Căci simt că fără tine iarna-i caldă.
Copiii au uitat să se mai joace,
Nu-i noapte și deja vor
Privește, ajuns-am aproape
Noi pururi, ai mării imuni,
Luna ne stă peste pleoape,
Cerul ne crede nebuni.
Conștiința o punem deoparte,
Cuvinte pe valuri apar,
Iubito, prin algele moarte,
Te
Școala vieții, școala noastră
Presărată ni-i în minți
Și copii, e toată-a voastră
Dac-o luați de la părinți.
Iar de-acolo vă îndrumă
Tot părinți, numiți apoi
Care-o viață se rezumă
La
De veghe noi stăm împreună,
Sperând că și astăzi iubim,
De veghe ne ținem de mână
Uitând să murim, să trăim.
De veghe-mi reciți pe la poartă
Sonete, romane, o mie,
De veghe îmi stai ca și
Acum e mai pustiu ca-ntodeauna,
Rămânem iarăși fără de valori
Și știu că fără dânsul nu-i totuna
Tristețea sa, la rând, îmi dă fiori.
Și uite n-are cine să-l ajute,
Săracul
aburii pasiunii noastre se risipesc.
încet-încet
iau forma unor picuri
sau mai degrabă a unor vietăți mici
ce-și plimbă de-a lungul ferestrei
rudele.
e târziu, îmi spui
dar uiți că suntem atât
E grav cât de puțin simțim că-i iarnă
Ninsorile de gheață nu ne-ajung;
Uităm cât ne-am dorit-o-n plină toamnă,
Uităm s-o închiriem pe termen lung.
Oricât de colosală a mai fost
Dispuși am fi
Acum că orice lucru ne desparte,
Că ne-am pierdut și dreptul de apel,
Se poate să-ți urez să stai departe
Decât cu mine-aici, dar nu la fel.
Contează mai puțin cum ne e firea,
Deși mai toți
Te îmbrățișam pe culoarele căminelor studențești,
frigul nopții ne biciuia picioarele.
Până și studenții din fața căminelor
care adineauri spărgeau tot felul de vești,
intrau înapoi la
străzile pline de bălți înnoiesc
fără acceptul meu, imaginea pupilelor
aruncând înspre mine bucățile imense de viață.
trec și nu observ strigătul de ajutor pe care
acestea mă imploră să-l
Noapte bogată, ce noapte nebună
Stele măiastre veghează sub lună,
Ne intră-n piele și uită a ieși,
Cât vom trăi?
Vântul puternic, vântul nebun,
Particule negre palpate în scrum
Ne îmbracă
Frunzele căzute mă condamnă
La minunata stare de tristețe --
Palmele mi-s reci de-atâta toamnă,
Aștept să vină iarna să le-nghețe.
Atunci când va pleca să nu îmi ceară
De vreau să le dezgheț,
Privește cât de cald se face-afară
Și tu rămâi cu mine-n preajma ta,
E greu să simți că este primăvară
Când ninge-atât de tare-n viața mea.
Dar eu nu-ți fac nimic, nu-ți stau în cale,
Tu poți
Cât de tare bate vântul
Despărțirii dintre noi
Respectându-și jurământul
Împărțirilor la doi.
Căci mai toate iau amploare
Se anunță atâtea ploi,
Nici că s-ar mai da și soare
Să ne-aducă
Lumânările de viață se scaldă-n repaus,
Oprindu-se în drumuri, uitate de-anotimpuri,
Făclia lor măiastră ne las-atât de singuri
Îngălbeniți de ceară, terifiați de haos.
Tresar ele periodic și
Mii de stele-mi intră-n față
Și m-adoptă-n a lor lume,
Oferindu-mi drept la viață,
Oferindu-mi nume.
Sunt și steauă botezată,
Da, Sirius mă cheamă.
Carul mare-mi este tată,
Carul mic mi-e
Picuri de lumină
Valsează ca-ntr-un roi,
Uitat-au să mai vină
Și norii peste noi.
Tot mai calzi ni-s pașii
Ce se topesc în piele,
Spășiți, suntem rămașii
Căldurii sezoniere.
Ne-aduce
AF