Andrei Cornea

Indienii domnului de după ușă Au murit Pentru nimic. Și totul spus o dată Și totul pierdut într-o cadă cu spumă Acolo, undeva, se pare că a fost destul.

mai știi noaptea în care ne prefăceam că jucam șotron cu toți morții prin grădină oboseau adesea și noi săream peste cadavre întruna călcam strâmb și nici nu mai știam să ajungem

te întorci pe partea cealaltă și știu că ai ochii deschiși și mâna mea se lasă greu peste carnea ta și-ți spui povestea în tăcere nu există cuvinte care să nu ucidă gândul că tu

privirea îți picură ca dintr-o rană deschisă bobițe de sânge închegat preiau o altă viață și-n toată lumea asta un singur pat o mână cafea, țigări un strigăt de dimineață

înșelăciunea este amară precum gustul unui sâmbure de prună spart între dinți și mereu atingi cu limba cerul gurii, universul, o gaură neagră fulgii de nea și gustul ăsta pe care

În fiecare seară apărea o femeie slabă în fața lui și-l fixa cu privirea. După un timp el se simțea rușinat și lăsa capul în jos și ea, cu un clește mare de grădină, îi tăia nasul și îi aranja părul

sunt fericit când îmi las capul pe spate închid ochii pe rând și-mi pun creierii în centrifugă și mâna ta ruptă și zilele trecute … sunt inconștient mă uit în golul golului în

când eram mic am vrut să o violez pe profa de biologie era tunsă franțuzește și părul îi tresărea la fiecare pas mergea repede se grăbea întotdeauna pe stradă trec pe lângă

Am verificat ușa și am ieșit. Simțeam în gură un amestec de pastă de dinți, cola băută pe stomacul gol și inevitabilul Lucky din zori de zi. Destul de ciudat așa că am aprins încă o țigară. Afară

vârful degetului în liniștea asta vie iubirea aspră

ascultă acum fiecare secundă de tăcere pierdută în respirația ceasului

locuiam în coliba unei femei vechi era veche de când o știam noi făcea mereu un foc mărunt, seara mâncam toți la aceeași masă cu aceeași lingură foloseam același colț de pâine uscată