Andrei

Vechea obsesie Chiar tu să fii – acea veche stea Ce-a luminat atâta vreme fără a ști Că emana speranță-n viața mea Pe-atunci cuprinsă încă în vise pustii? În visele-mi naive, colorate

Ascunzi ceva în ochii tăi... Liniștitor, totuși atât de trist... Imaginea ce se-oglindește-n ei Nu o cunoști, dar o iubești în taină. Azi nu mai ești, căci te-ai

Noaptea Ikmar Noaptea întunericul se lasă Peste tot, la mine-n casă; Și bezna cuprinde-n joc Partea-n timp și partea-n loc. În pătratul mic format Dintr-un timp și dintr-un

Un tren Un tren trecând prin casa mea Zgomot asurzitor făcând Și temelia zdruncinând Mi-a luat gândirea, viața mea. Unde-ai plecat, tu tren al sorții? Te-ai dus cu ea, gândirea

Eu L-am vazut pe Dumnezeu Eu L-am văzut pe Dumnezeu În ziua în care m-am născut Când lumea m-a primit cu greu El m-a primit cu un sărut. Eu pot vedea pe Dumnezeu În sfântul răsărit de

Onirius Din nou aici, în camera obscură Unde obiectele sunt vii Fiindcă viața-mi fură Dându-mi să beau vise pustii. Nu vreau să beau, însă mi-e sete Iar apa vieții-i prea amară Așa că

Plâns Ikmar Plâng copiii fără mamă Căutând o alinare În lumea ce se destramă Sub păcate-ucigătoare. Plâng părinții-ndurerați Pentru fii și pentru fiice Văzându-i greu încercați

Desertaciune Privirea câte le-a cuprins Gândirii le-a predat Simțirile s-au convins Singur Unu-I Adevărat Văzut-au ochii mei nebuni Văzut-au înțelepți Trecuți prin cete și

Teama visului Visul nu îmi mai este prieten Eu nu îl mai socot ca dar De când mă mustră-n orice noapte, De când a devenit coșmar. Adorm cu teama-n inimă și-n gând Însă adorm, și-atunci

Condamnat Mi-e condamnat sufletul să aleagă Între a fi purtat de val sau valul să îl poarte Din ceața aceasta densă, nu poate să-nțeleagă Ce e balanța asta între viață sau moarte. Sunt

Mă tem Mă tem de timpul ce-a să vie Mă tem de negura din față De vis gândirea mea nu știe Trăind din seară-n dimineață. Mă tem de teama care-o simt Și-mi taie orice șansă De a zbura

Eternul efemer E liniște... un foșnet scurt... Un val zboară deodată ! Și cade fără a fi oprit De nimeni, niciodată... E liniște din nou... Însă prevestitoare. Furtuna se

Tristete albă A nins aseară-n curtea mea A nins mult, în neștire Priveam la geam fulgii de nea Plutind în adormire. Priveam cu somnul împreună Cum cerul își cernea durerea Atât de pură

Visezi deșert Visezi deșert, visezi nisip Și ce visezi deșert visezi Iar dunele iau veșnic chip De grele și fierbinți zăpezi. Visul tău se pierde-n zori Când primul ceas din

Visezi acum Visezi acum, dar ce visezi? Căci gândul tău, precum al meu E diferit, însa la fel De imposibil și ateu. Privește-mă în ochi, și vezi Că nu-i lumina oarbă-n ei. Citește-i,

Tăcere E ușor nimic a spune, Și-n tăcere șad ascunse Vorbele rele sau bune De gândire nepătrunse. Limpede precum e ceața Și ascuns ca cer senin Așa visele dimineața Adevărului

Aici vezi foamete, durere grea și ciumă Dincolo, cum se gustă din păcate cu nesaț. Aici, cum plâng copii rămași fără mumă, Dincolo mulți se zbat în al patimilor lat. Încolo vezi tristețe,

La ce cugetă omul atunci când stă să moară? Mai speră la viață, crezând că va trăi Sau poate că doar speră la o moarte ușoară, Și-așteaptă calm și rece să vadă ce va fi. Cu parul alb și

Din noapte gândurilor negre a răsărit Ca o scânteie-n bezna ignoranței Un gând frumos, de copii dăruit Care dă aripe speranței. Un gând preasfânt de pace și iubire Ca tot ce-i bun și inocent