Vechea obsesie
Chiar tu să fii – acea veche stea
Ce-a luminat atâta vreme fără a ști
Că emana speranță-n viața mea
Pe-atunci cuprinsă încă în vise pustii?
În visele-mi naive, colorate
Ascunzi ceva în ochii tăi...
Liniștitor, totuși atât de trist...
Imaginea ce se-oglindește-n ei
Nu o cunoști, dar o iubești în taină.
Azi nu mai ești, căci te-ai
Noaptea
Ikmar
Noaptea întunericul se lasă
Peste tot, la mine-n casă;
Și bezna cuprinde-n joc
Partea-n timp și partea-n loc.
În pătratul mic format
Dintr-un timp și dintr-un
Un tren
Un tren trecând prin casa mea
Zgomot asurzitor făcând
Și temelia zdruncinând
Mi-a luat gândirea, viața mea.
Unde-ai plecat, tu tren al sorții?
Te-ai dus cu ea, gândirea
Eu L-am vazut pe Dumnezeu
Eu L-am văzut pe Dumnezeu
În ziua în care m-am născut
Când lumea m-a primit cu greu
El m-a primit cu un sărut.
Eu pot vedea pe Dumnezeu
În sfântul răsărit de
Onirius
Din nou aici, în camera obscură
Unde obiectele sunt vii
Fiindcă viața-mi fură
Dându-mi să beau vise pustii.
Nu vreau să beau, însă mi-e sete
Iar apa vieții-i prea amară
Așa că
Plâns
Ikmar
Plâng copiii fără mamă
Căutând o alinare
În lumea ce se destramă
Sub păcate-ucigătoare.
Plâng părinții-ndurerați
Pentru fii și pentru fiice
Văzându-i greu încercați
Desertaciune
Privirea câte le-a cuprins
Gândirii le-a predat
Simțirile s-au convins
Singur Unu-I Adevărat
Văzut-au ochii mei nebuni
Văzut-au înțelepți
Trecuți prin cete și
Nu te cunosc
Nu te cunosc, nicicând n-ai fost
Decât un vis în mintea mea
Să plâng acum nu are rost
Să mă opresc dacă aș putea...
E mult trecută vremea noastră
Ce-a fost a fost, și am
Eu sunt ce sunt
Eu sunt ce sunt, nu pot minți
Nici dacă aș vrea, n-aș reuși
Cu toții vom afla, cândva
Ce-am fost dintotdeauna.
N-am sa încerc sa fiu altcineva
Minciuna mă va acuza,
Și-n
Teama visului
Visul nu îmi mai este prieten
Eu nu îl mai socot ca dar
De când mă mustră-n orice noapte,
De când a devenit coșmar.
Adorm cu teama-n inimă și-n gând
Însă adorm, și-atunci
Condamnat
Mi-e condamnat sufletul să aleagă
Între a fi purtat de val sau valul să îl poarte
Din ceața aceasta densă, nu poate să-nțeleagă
Ce e balanța asta între viață sau moarte.
Sunt
Mă tem
Mă tem de timpul ce-a să vie
Mă tem de negura din față
De vis gândirea mea nu știe
Trăind din seară-n dimineață.
Mă tem de teama care-o simt
Și-mi taie orice șansă
De a zbura
Eternul efemer
E liniște... un foșnet scurt...
Un val zboară deodată !
Și cade fără a fi oprit
De nimeni, niciodată...
E liniște din nou...
Însă prevestitoare.
Furtuna se
Tristete albă
A nins aseară-n curtea mea
A nins mult, în neștire
Priveam la geam fulgii de nea
Plutind în adormire.
Priveam cu somnul împreună
Cum cerul își cernea durerea
Atât de pură
Visezi deșert
Visezi deșert, visezi nisip
Și ce visezi deșert visezi
Iar dunele iau veșnic chip
De grele și fierbinți zăpezi.
Visul tău se pierde-n zori
Când primul ceas din
Visezi acum
Visezi acum, dar ce visezi?
Căci gândul tău, precum al meu
E diferit, însa la fel
De imposibil și ateu.
Privește-mă în ochi, și vezi
Că nu-i lumina oarbă-n ei.
Citește-i,
Tăcere
E ușor nimic a spune,
Și-n tăcere șad ascunse
Vorbele rele sau bune
De gândire nepătrunse.
Limpede precum e ceața
Și ascuns ca cer senin
Așa visele dimineața
Adevărului
Aici vezi foamete, durere grea și ciumă
Dincolo, cum se gustă din păcate cu nesaț.
Aici, cum plâng copii rămași fără mumă,
Dincolo mulți se zbat în al patimilor lat.
Încolo vezi tristețe,
La ce cugetă omul atunci când stă să moară?
Mai speră la viață, crezând că va trăi
Sau poate că doar speră la o moarte ușoară,
Și-așteaptă calm și rece să vadă ce va fi.
Cu parul alb și
Din noapte gândurilor negre a răsărit
Ca o scânteie-n bezna ignoranței
Un gând frumos, de copii dăruit
Care dă aripe speranței.
Un gând preasfânt de pace și iubire
Ca tot ce-i bun și inocent