Andrada Ianosi

Sfârșit de an. Aproape. N-ai fost mai mult decât o notă de subsol: completă, detaliată, interesantă. Puțini aceia care chiar le citesc. Un număr infim. Recunosc : și eu sar peste

Îți scriu pentru Ziua Judecății când morții vor umbla cu viii sau pentru ziua în care o să străbați parcul desfrunzit. Doar tu. Cel ce a plecat o dată, va pleca la infinit. Cel ce a iubit o

Toamna ți-e dor Și eu mor De dragul tău când îți deschizi larg brațele și-aștepți să-ți vin Dar fug tot fug fug și mă ascund După zilele alea de vară în care nu-ți trebuiam Nu-ți existam și

înlocuiesc o obsesie cu alta fascinată de capacitatea regeneratoare a psihicului minunată ca un copil de simțăminte ce par de fiecare dată a fi primele deși au ajuns la o necunoscută

am citit că fericirea e o marcă nestlé că gingiile frecate cu zăpadă sunt un trip ce îndeamnă la recurență că oamenii sunt mâncători de ambalaje, nu de produse și că orele vor intra-n grevă

Era vremea să plec, să iau zborul păsărilor ori indiferența celor mulți. Era vremea să scriu o altă poveste. Mă gândeam constant la imaginile din Crave. Sarah Kane sunt eu. Mi se părea că la

Când pleci sunt mai liber ca orice păcătos - un demon lermontovian deasupra lumii. Liniștea derizorie, oamenii, măruntele speranțe le știu prea bine și ca un condamnat îmi ofer gâtul

T otul mi-e toamnă azi : tăcerea timpului trecut și-a timpului O rașul ocru și oamenii A șteptarea asemeni altor așteptări M inutele N eputința A malgamul anotimpurilor.

Îmi port feminitatea pe ascuns – un stigmat , o certitudine , un eșec. Niciodată nu mi-am dorit să înfloresc așa cum o fac primăverile : repetat și fără grabă. Când o să fiu mare, vreau să fiu

ți-am auzit vocea în toate orele anotimpurilor respirația și bătăile pleoapelor când închideam oamenii în mine și-ți dăruiam în fiecare zi câte unul cu ochii mari și nerăbdarea unui copil îmi

Stau cu o nebună. De cele mai multe ori tace ori scrie cuvinte fără sens pe oameni. E tare vicleană făptura asta... Cu ochii mari, mă ia de mână și-mi deschide porți după porți. Nimic nu-i

nu o să mai vin când pustiul ți se întinde sub piele / amar când sub limbă îți amăgești simțurile cu bomboane fără zahăr ori când oamenii nu-ți mai ajung dependența asta nu aduce nimic bun

joaca asta de-a copiii are nedreptățile ei – nu știi niciodată când dispare interesul sunt atâtea păpuși pe lume... o să ne luăm camere separate fiecare cu alte jucării . oricum îți păsa prea

De vreau să-ți spun cu-o vorbă ce vreau să-ți spun de fapt Cuvântul mi se-ntoarce și ca un biet inapt Mă-ntorc și eu în mine cu gânduri și cuvinte Și stau cu ochii-nchiși și stau și-aștept

Toate ploile astea în care mă prefac când nu-mi ești nu aduc nimic nici măcar curațirea dinlăuntru refluxul neliniștilor mașinal mâna se duce la tâmple dependență bolnavă prin fiecare por mi

În emisfera stangă a încetat orice joc de puzzle, piesele zac dezordonate gândurile se întrepătrund într-o nouă formă toate ușile sunt deschise – brațele solzoase. Reptilian brain : angoasele

Îmi plăcea să povestesc altora cuvintele tale, corpurile, cum îmi intrai în capilare fără vreo greutate și-n gânduri Se facea seara mai repede, martie în noi, nici nu mai conta câte

pe umeri nu-mi mai pot căra trupurile de ieri nici măcar pe cele neterminate cuvintele înghețul dinlăuntru și neputința rostirii pojghița de vis pe care încă alunec mi-e tot mai subțire ca o

Absența decorporalizează îndărăt, mersul devine nocturn : eutimia tuturor eurilor și retragerea din lucruri în vidul intern se strâng toate așteptările ultimul pahar - cu ochii închiși -

Orele se întind ca pleoapele peste corpuri toate obiectele se repetă mișcările prezente sunt continuările mișcărilor ce le preced cuvintele sunt un cerc închis. Vocile vin din lumi nepătate de

când pleci mai desprind câte un deget de pe clanța înghețată -așteptările au toate iarna în prag – cu ochii închiși ascult depărtarea pașilor și ecoul din stern numele tău

mai rămân pentru o toamnă ascut în mine toate simțurile ascund tăișurile sub mănușa albă și gândul în mânecă tu nu știi că în mine se învălmășesc anotimpurile așteptările și celelalte

așa ne ducem tăcerile cu ochii întorși cu mâinile la spate nu mai știm când am tăcut prima oară când ne-am oprit la umbra vreunui gând sau când am căutat printre lucruri adevărul bucvele se fac