Ancuța Mihaela Georgia

traversezi aceeași stradă raportată la numărul de pași o istorie a zgomotelor fără importanță vorbește pentru a mia oară câte argumente există sub fiecare talpă atâtea tăceri cu nodu-n gât

cu o zi mai puțin un grad minus simt un septembrie ca un prieten bătrân și bărbos care-mi spune multe cuvinte așezate hipnotice mă mângâie lasă liniștea să prindă miros de oftat un prieten fără

de vorbă cu un fel de dumnezeu al meu singurul căruia nu trebuie să-i plătesc vreo factură pentru o zi numai spun să facem schimb de locuri să vadă cum e să porți întrebări înghesuite-n

picioarele întâlnesc culoarea drumului mă țin cu mâna de soare ca un călător fără loc în tramvai adun la sfârșit de săptămână un braț de imagini cu tine cuvintele explodează unele după altele

am urât un om până dincolo de puterea capătului de-a fi capăt am blestemat toată liniștea aceea din silabele de la ultima cină sufletul devenea mai tăiat decât noaptea în ecou apoi m-am simțit

e vorba despre o iubire diformă cine e mai fidel în povestea improvizată promisiuni înjghebate rapid în timp cântecul nostru se duce-n praf pe tălpile călătorilor stau suflete

anamneză despre cum mă trezesc mirosul visului bătăile pleoapelor în timpul zborului (cu ele mă îndepărtez țin să precizez) apele sub care înec gunoiul găsit în drumul pe care unii se grăbesc

cineva spune că întunericul cel mai negru e în peșteră simți că rămâi singur pe lume ca un embrion aruncat de o mamă sătulă oricum singurătatea e în firea noastră ar fi trebuit să ne obișnuim cu

o să scriu cândva un poem despre toate gările în care memoria ambiguă trece împreună cu valizele trecute și ele din mână în mână până la destinatar și despre toate vocile care își spun trist și

traversez ușor trupurile cu miros de benzină ale trecătorilor din jurul casei și zilele avortate de noapte pe bani grei a uitat până și mama numele meu fiind preocupată de aspectul

pentru că iubirea e legată cu sfori sigure i se trage un glonț în ceafă și nu moare ca-n supraviețuirea eroului din al doilea război mondial pentru că am un prieten premiat zilnic care se crede

ar fi așa de bine să mă ții într-un laborator de analize literare și-n clanța pe care o apeși de zeci de ori pe zi să deschizi orizonturi culturale în telecomanda folosită la schimbarea

câteodată ești un om pe cruce dar nu christul resemnat mai degrabă o mână uriașă îndreptată spre pământ cu tristețea unui bolnav în ultima fază reciți simplu fără amestec de alte voci cât

o bună bucată de timp va mai îmbrânci lumile de bestii prin colțurile care nu pot fi rotunjite cu una cu două cu capul pe masă va simți anii usturători pe care-i mai are de trăit și-ntr-o

spune-mi cum am să nasc arcul meu de cerc care vagabondează ca ultimul cerșetor în străzile cu potențial de fericire și la câte minute distanță să fie râsul fără să se plece servil eu una

și ți-e rușine pentru că n-ai mai simțit mâinile suspendate de timpul care-ți agravează mai mult îndoaiala și pleci în fiecare seară din casa celor doi care te-au născut cu ură să uite și ei

când ești singur să mă iei în mâini ca pe o cenușă caldă și să vorbești cu mine despre clipă nu te speria dacă-mi sedimentez înconjurul în fața ta și-ți spun că din prea multe iubiri nu se naște

azi-noapte am scris despre ultima bătaie a inimii ca și cum singurul meu duh își cere dreptul la ieșirea din trupul amorțit ar fi trebuit să-mi reînnoiesc celulele cu atâtea vorbe scoase în

suntem doi soldați pe care îi unesc aceleași tranșee într-o țară golită de orice urmă a rezistenței și învățăm mereu curățirea semnelor de unde ni s-au smuls aripile libertății numai astfel

las în urmă fragmente de zgomot și ochii tăi adânciți în perete paradoxal într-o liniște de coșmar însă după o săptămână ies apele care scot la suprafață izbucnirile cuvintelor și

în condiții de cecitate înfrunt șanțurile de pe fața palmei sunt parcă mai bine la adăpost de mărturiile cuvântului și după căutări febrile ale unui tu în episoadele scurtei mele treceri

dublul meu de pe celălalt mal râde clipește are un pulover lăbărțat în buzunarele căruia își ține viața perpendicular pe sufletul care stă cu spatele la direcția de mișcare a

blestemat să am privirea anonimă și o mie de brațe ca și cum aș mai putea crede în toate filosofiile limitei sunt îmbrățișat de câteva ori pe zi de adolescenții agresați cu melancolii de