aceluia care s-a sihăstrit în lacrima cu cicatrici
care urlă de singurătate în mulțimea nemântuită
care nu își găsește inima printre ungherele trupului
pentru care orice clipă de liniște e o gravă
visul a prins mucegai,
se întinde peste cuvânt,
erupția durează,
dă spaime și cotituri,
te sufocă perna,
te auzi vătămând aerul,
cu fiecare obiect redevii gol,
îngroși rândurile bolnavilor de
poți să vii la mine
găsești în suflet metal putezit
mă rogi să te las la marginea lui
crezi că ar putea suda tot felul de circuite...
se va vorbi de acest legământ
așa cum ziua își leagă trup de
în fiecare zi ți-e rușie de atâta oboseală adunată
și
amărât în tăcerile minții
faci cel de pe urmă efort să te regăsești
semnezi sentințe
știind că nu le poți ispăși
te-ai născut în amurg
așa
așteaptă să treacă viața și apoi moartea
scenariile și sufocările
resentimentele și împreunarea mâinilor
îndemnurile și visele
rănile și interogațiile
mila și răstălmăcirile
iubirile și
ca să înțelegi ce e cu fericirea,
zidește-te în harul tău
mâlos,îndărătnic,sublim,nedeslușit...
toarnă punți între tine și ceilalți,
biciuiește-ți pereții și măruntaiele,
umilește-te în ciobul
tinând sentimentele în rezervație
încerci să le eliberezi de povara despărțirii...
haide,mărturisește neputința de a nu simți nimic
agață-te de fruntea lui
oglindește-te
în strădania de a-i
cum poți să tremuri
când evadezi din iubire
și cât de mult încerci să mai adulmeci
mirosul
care nu egalează răsăritul...
îți rămâne timp pentru oblojirea rănilor
născătoare de viață
în suflet
dimineață de vară uleioasă
intră ca o știre peste negura patului
cromatica locului se descompune
până ce rămân două umbre
a mea
a ta
și-apoi ne aducem aminte cum ne cheamă...
cu frigul acesta
și cu mâinile tale calde
cu răsuflul ce se-nalță până la atingere
trăim numai visul desprins din oboseală
și iar sorbit de sărutul final
e în mine urma unui gest
mână îngălbenită de țigară
de miere și de rugăciune
de foc
așteptare
păpădie
de lacrima nucii sparte
de frământatul aluatului nedospit
din care îți fabrici o altă iubire
un alt refugiu în
fără vindecare te trezești
camera îți simte dezmorțirea
și dimineața vine brusc
îți bâlbâie noua zi
și împotriva ta te ridici
oasele-s roase de agățarea pe orice amărât de vis
spui că te
lumea-i plină de orbi
fiecare cu o rană în vârful bastonului
cercetează cealaltă rană
se caută toți prin labirinturi
ce poate fi mai apocaliptic
decât orbecăiala
între viață și lumină
firului de drum pe care învățăm să strigăm
firului de propoziții pe care le cerem ofrandă
firului de atingere uitată când ne părăsim
firului de fum când blestemăm frunza
firului de lumină când ne
mi-ai spus că pleci dincolo de oglindă
și de imagine
ți-ai adunat lucrurile într-o palmă
iar cu cealaltă ai făcut un semn
grav și încătușat de-alungul trupului
am rămas dansând cu miile de
cântec despre ziua care cade
senzație de nisip usturător
mai fin ca ultimul gând
faci bilanțul clipelor de tăcere
zâmbet șerpuind pe gura obosită
amintirea femeii iubite
sau nu
aer
până și ploaia făcuse riduri
la ușile în care băteam
era un refuz sau o așteptare...
de dincolo de gratii
mi-am auzit numele
și-atâta teamă de dezgropare mă adunase
încât
am început
să scriu
femei singure
ascunse de ceara lepădată într-o seară
umplute de adâncul fals
femeile-s pândite de fântâni
acolo unde stă păcatul de-a iubi și de-a înșela
în sânge și-n beții
și fără liniște
atâtea trepte ale păcatului am urcat
încât au început să-mi hohotescă picioarele
și în ele sa-mi descopăr stigmatele
sugrumate de încheieturi.
Devine familiar universul acesta
în care
Viața ta e ruptă din răsuflarea femeii
lângă care trăiești.
Cu ulei sfânt ți-a spălat alinarea
și-a împietrit în veghea ei...
Îi tot șoptești că ai înnebunit de nepăsare...
Ea