Ancuța Mihaela Georgia

poți să vii la mine găsești în suflet metal putezit mă rogi să te las la marginea lui crezi că ar putea suda tot felul de circuite... se va vorbi de acest legământ așa cum ziua își leagă trup de

în fiecare zi ți-e rușie de atâta oboseală adunată și amărât în tăcerile minții faci cel de pe urmă efort să te regăsești semnezi sentințe știind că nu le poți ispăși te-ai născut în amurg așa

așteaptă să treacă viața și apoi moartea scenariile și sufocările resentimentele și împreunarea mâinilor îndemnurile și visele rănile și interogațiile mila și răstălmăcirile iubirile și

ca să înțelegi ce e cu fericirea, zidește-te în harul tău mâlos,îndărătnic,sublim,nedeslușit... toarnă punți între tine și ceilalți, biciuiește-ți pereții și măruntaiele, umilește-te în ciobul

tinând sentimentele în rezervație încerci să le eliberezi de povara despărțirii... haide,mărturisește neputința de a nu simți nimic agață-te de fruntea lui oglindește-te în strădania de a-i

cum poți să tremuri când evadezi din iubire și cât de mult încerci să mai adulmeci mirosul care nu egalează răsăritul... îți rămâne timp pentru oblojirea rănilor născătoare de viață în suflet

ființa ta rotunjită de-alungul brațului... agresiv și tăcut ești o cădere în semn iar eu, de-alungul tău, îmi prelungesc credința-n vindecare.

dimineață de vară uleioasă intră ca o știre peste negura patului cromatica locului se descompune până ce rămân două umbre a mea a ta și-apoi ne aducem aminte cum ne cheamă...

cu frigul acesta și cu mâinile tale calde cu răsuflul ce se-nalță până la atingere trăim numai visul desprins din oboseală și iar sorbit de sărutul final e în mine urma unui gest

mi-am adus aminte că libertatea și-a arătat colții tu și eu zbuciumându-ne mereu trecutul și depănând ca doi ologi pagini din istoria trupului...

mână îngălbenită de țigară de miere și de rugăciune de foc așteptare păpădie de lacrima nucii sparte de frământatul aluatului nedospit din care îți fabrici o altă iubire un alt refugiu în

fără vindecare te trezești camera îți simte dezmorțirea și dimineața vine brusc îți bâlbâie noua zi și împotriva ta te ridici oasele-s roase de agățarea pe orice amărât de vis spui că te

firului de drum pe care învățăm să strigăm firului de propoziții pe care le cerem ofrandă firului de atingere uitată când ne părăsim firului de fum când blestemăm frunza firului de lumină când ne

mi-ai spus că pleci dincolo de oglindă și de imagine ți-ai adunat lucrurile într-o palmă iar cu cealaltă ai făcut un semn grav și încătușat de-alungul trupului am rămas dansând cu miile de

cântec despre ziua care cade senzație de nisip usturător mai fin ca ultimul gând faci bilanțul clipelor de tăcere zâmbet șerpuind pe gura obosită amintirea femeii iubite sau nu aer

până și ploaia făcuse riduri la ușile în care băteam era un refuz sau o așteptare... de dincolo de gratii mi-am auzit numele și-atâta teamă de dezgropare mă adunase încât am început să scriu

femei singure ascunse de ceara lepădată într-o seară umplute de adâncul fals femeile-s pândite de fântâni acolo unde stă păcatul de-a iubi și de-a înșela în sânge și-n beții și fără liniște

atâtea trepte ale păcatului am urcat încât au început să-mi hohotescă picioarele și în ele sa-mi descopăr stigmatele sugrumate de încheieturi. Devine familiar universul acesta în care

Viața ta e ruptă din răsuflarea femeii lângă care trăiești. Cu ulei sfânt ți-a spălat alinarea și-a împietrit în veghea ei... Îi tot șoptești că ai înnebunit de nepăsare... Ea