Mărturisiri

Știu, tu ești o amforă în care-mi torn așteptările netocite. Mă gândesc că ți-aș putea lipi cioburile pe care nu le cunosc, doar le intuiesc, pentru că văd uneori picurând prin fisuri câte o temere, câte o sfială, câte-o neliniște. Eu nu știu să iubesc decât iubirea, partea aceea rătăcită din culorile amurgului, singura pe care o împrumută și răsăritul. Dacă m-ar picta cineva vreodată ar trebui să lase doar o dâră de acuarelă pe un cer transparent. Uneori visez și atunci mă diluez. Dar asta n-o știe nimeni. Pentru ei mă concentrez zilnic într-un punct concret, bine definit în trupul materiei. Dimineața plec în grabă și mă las ferecată în casa, probabil de teamă să nu mă pierd prin lume. Uneori visez translucid, revărsându-mă peste orizonturi. De cele mai multe roi mă ascund în sfere, rareori în pătrate, niciodată în linii drepte. Când un bărbat mă ia de mână o iau la fugă și niciodată nu știu dacă să fug spre mine ori spre el. Mă sperie refrenurile, pentru că spun mereu același lucuru. Mă sperie tăcerile care nu spun nimic. Mă sperie sufletele pe care nu reușesc să le umplu. Dar cel mai tare, mai ales, mă sperie cioburile care nu se lasă adunate într-un întreg.