Mediu
Sunt eu, femeia
Port în ochi nemărginirea cerului,
iar în suflet,
am ascuns zbuciumul mării...
Am primit, în dar, o viață
Păcat! N-am fost învățată cum să o trăiesc.
Cufundată în fotoliu, îmi aprind o țigară...
Străbat cu gândul toate culorile și sentimentele mele
Uit țigara aprinsă în scrumieră...
Am învățat dualitatea cuvintelor.
Am aprofundat minciuna și ura.
Scrumul țigării se alungește...
Pășesc încet, cu grijă, pe marmura neagră
a sufletului meu
Mi-a fost frică de cuvinte. Se loveau,
ca un ecou, de mine. M-au durut
Þigara a ars, aproape jumătate...
Am găsit lacrimi albastre... le-am cules
Plâng râzând
Așa e viața mea? O țigară aprinsă?
Ușa camerei se izbește de perete.
E atât de multă lumină!
Te privesc, deslușindu-te greu...
Întinzi brațele spre mine! Tremur de fericire!
În acel moment, sting, în mare grabă,
țigara și renunț la fumat
Pentru totdeauna.
034323
0
a sufletului meu
Mi-a fost frică de cuvinte. Se loveau,
ca un ecou, de mine. M-au durut\"
Aceastea sunt singurele versuri care ar putea conferi acestui text denumirea de poezie. În rest nu sunt decât imagini descriptive, prozaice, a unui moment din viața dumneavoastră, probabil momentul unei reconcilieri sentimentale și nicidecum nu reușește să configureze un autoportret așa cum insinuează titlul.