Ana Melinte

De transpiră rău când scrie
încă nu-i o tragedie
agonia îl lovește
maestre, doar de te citește

Chiar mi-am odihnit ochii pe rondelul dumneavoastra si mi-am descretit si fruntea, desigur :)

P.S Cat despre “i”- uri sau alte maruntisuri ortografice eu cred ca n-ar fi greu sa le rezolvati inainte sa postati pe site, chiar as fi onorata sa va pot ajuta (macar atunci cand e vorba de poezii). Ym-ul meu este “sundariana”.

Comentariile banuiesc ca nu le puteti corecta singur, pentru asta ar trebui sa rugati un editor.

motto:
catrenu-ntrebat mi-a zis:
sanse sa ma-nzdravenesc
sunt de fetele-l iubesc
pe rand pe cel ce m-a scris
(Caci catren orfan e el/ De vreti toate-n paralel)

Pretenții are fel de fel
dacă-l ataci în paralel
dar vă întreb: oare se face
când îl iubești...să-l lași în pace?!

Și, pe scurt, aci se-ncheie
\"cariera\"-mi foarte tristă
cu-n salut și-o frază cheie:
Nu mă fac epigramistă!!!!

Maestrului Genu care spune:\"Catrenul original publicat de subsemnatul a atras pana acum doua fete nu prin continutul lui profund filozofic ci prin cele doua greseli[...]\"

Despre conținut maestre
nu spun vorbă cu păcat
doar întreb timid: mai este
vreo șansă de-a fi salvat?

Eu cred ca pe maestru inca il mai alearga seful sau fluturand iataganul cela:)) Ar fi culmea sa-i cerem s-o corecteze si pe cea din primul vers:)

Doar un semn ca mi-e drag sa poposesc pe pagina dumneavoastra...

Mda. A fost doar o oglindă a comentariilor pe care obișnuiești să le faci. Care, în mare parte, nu sunt străine nici de rea intenție nici de graba de a eticheta. Atât.

Pentru ca stiu ca iti doresti mai mult comentarii „negative”, uite ca ma-ncumet sa-ti fac unul si sper din tot sufletul sa nu exagerez:) Sa-ncepem cu titlul pentru ca „pestele de la cap...”. Ori nu ai fost suficient de inspirat in alegerea lui ori titlul apartine cu siguranta altei poezii pe care urmeaza s-o scrii. Chiar ti se pare ca imaginile pe care le-ai ales sunt suficient de convingatoare? „caii flamanzi mancatori de imagini verzi”…suna caraghios, zau, fara suparare. Si “vor sparge peretii acestei uriase oglinzi”…ar putea fi o nenorocire da`…nu-i bai (vorba bancului), chiar daca “oglinda” s-a vrut o metafora, probabil. Sar peste etapa in care se retrag apele si ramanem pe uscat, pentru ca-mi par chiar reusite imaginile “marile isi vor retrage valurile in punctul din care au erupt si se vor culca linistite in scoicile lor”. Mai departe…urmeaza o afirmatie naucitoare: “vor fi zile cand ne vom simti singuri in pielea aceluiasi barbat” ??? Ma si feresc sa-mi dau cu presupusul ca sa nu ma duc cu simtirea prea departe. Inca mai asteptam apocalipsa promisa si iata:
“cand nu vom distinge ziua de noapte
lumina de intuneric
cerul de pamant
cand toate vor depinde de puterea unui cuvant”

de un cuvant pe care nu-l rostesti, din pacate. Sunt imagini banale, prafuite, nu au nici forta nici culoare…
Asa ca, mie nu mi-a fost frica deloc, pe cuvant.

Superbă poezia!!!!! De remarcat că nu mai apar portocalele decât ca…nectar:))) Glumesc, în fine, probabil c-ar trebui să-mi compun o figură mai “importantă” și să spun, eventual, ceva mai “inteligent”:)

Frumoase imagini: “te-as zeifica lipindu-te de peretele transparent al imaginatiei mele”, „e ca si cum ai intinde tot cerul dinlauntrul tau spre palmele mele/si mi-ai comanda un poem in care sa te simti la tine acasa”...
Descopăr de fiecare dată în poezia ta acel umor cald, robust, un fel de bucurie care nu se poate stăpâni să nu danseze pe oriunde ar trece...Pari să găsești, chiar și în spatele împrejurărilor cele mai „tragice” (nu c-ar fi cazul aici), acel râs de copil care se joacă de-a drama și care dintr-o dată se strâmbă, pentru ca vocația lui este râsul și nimeni nu-l poate atinge în acel colțișor interior unde pare să fie „rege” pentru totdeauna:)
si iubeste-ma iubeste-ma iubeste-ma si-ti promit
ca voi trece si maine seara pe-aici :)

Hmmm...să-nțeleg că nu mai crezi în ispite sau în…miracole? Suntem prea grăbiți, Miriam, de-abia mai avem vreme să ne amăgim…:) Dar dacă ne-ar oferi cineva…un cal, un scutier și o iluzie? Nu ne-am năpusti oare tot spre morile de vânt? :)))

cu drag,

Ce vrăji a mai făcut...Daniel?:))
Cred că a bătut cu pumnul în porțile singurătății poruncind zorilor să se arate mai devreme decât plănuiseră ele, cochetele :) Acest mod de a privi singurătatea, sfărâmată în clipe și transformată în peisaj, are darul de a ne aminti că și tristețea ne poate surâde uneori...mai ales când ne uităm „scuturile” acasă:) Vulnerabili suntem mai frumoși, nu-i așa?

Încântă prin simplitate și prin limpezimea rostirii…:) O metamorfoză amețitoare, într-adevăr, care ne încurajează să trăim prin ceea ce avem mai… “lipsit de măsură” în noi: iubirea :)

Despre catrene, poate, prea puțin…
Dar despre modestie și bun simț si toleranță
Simt c-aș putea să-nvăț, cu siguranță!

cu respect,

Este o usoara rupere de ritm, desi la numarat silabe maestrul n-a gresit cu nimic…Poate doar paranteza aceea pare inutila si segmenteaza artificial ideea.

P.S Imi cer scuze maestre, tare mi-ar fi placut sa pot raspunde cu o epigrama, fie ea si “suferinda”…))) Voiam doar sa stiti ca va citesc cu placere.

Un poem de o delicatețe fină și răcoroasă, adevărat…“ospăț” pentru “flăcăruile cu funde” care suntem:)
E drept ca pare puțin diferit de ceea ce ai scris până acum, e un soi de dulce uniform, fără contrastele cu care ne-ai obișnuit:) dar, cum la tine nimic nu e ceea ce pare, am senzația că dulcea lentoare a sonetului este cumva din motive de personaj principal al “povestirii” care “tace adanc și privește-nserarea de unde”…:)

E o antiteză profundă...între albastru și galben, probabil, care doar întâmplător, împreună, dau verde. De unde și vibrația.

O geografie răsturnată și prea puțin accesibilă din exterior, în fond poate că asta s-a și dorit, atrage mai mult prin rostire fracționată, fragmentată și prin lipsa de repere care lasă impresia că în fiecare strofă ar exista o cheie…doar pentru inițiați. Adevărul, probabil, se găsește undeva la mijloc, acolo unde apa de jos ar trebui s-o întâlnească pe cea de sus…:)

Apa de jos
o trece
bătrânul luntraș

copil
azilant
mă regăsesc
în apa de sus

Hmmm…deabia astăzi am descoperit acrostihul…verticală și orizontală unui spatiu straniu, adâncit și adunat spre el însuși, ca asupra unei dureri acute. Cu fiecare strofă atmosfera devine și mai apăsătoare, mai încărcată, umbrele mai ascuțite, câinii mai negri iar zidurile…par să se apropie amenințător și să ne strivească. Sau oi fi rămas eu “claustrofoabă” de când cu Manole?:)
Și așezarea în pagină pare să spună ceva…
Un poem interesant, Daniel, în special prin împletirea formelor în expresie…

Hmmm…mie mi se par reușite imaginile:

Șarpele Evei mărul i-a întins
eram un arbore prea blând atunci,
crescut-au nori prin crengile prea lungi,
si-n gheața nemișcării m-au cuprins.

Albastre nemuriri în sânii goi
in ceruri si parfumuri fiecare
m-au răstignit și m-au legat de ploi.

Cu fitofagul cela ai vorbit serios sau…te-a furat rima cum zice George? În strofa a treia parcă deranjează un pic “flori de oarecare”. Nu că m-aș pricepe, e doar o părere:)

Mulțumesc, Daniel, cablul acela electric (!) îmi dă fiori, rugul aprins dedesubt de asemenea, seninătatea e doar o aparență, în condițiile astea, iar credința…o necesitate izvorâtă din dorința de supraviețuire…:) Și uite cum se schimbă din temelii centrul de greutate al poeziei…:)

Eu iți mulțumesc, Florentina...
Un sâmbure de tristețe se poate dovedi roditor, uneori. Sau cel puțin așa glăsuia Kahlil Gibran: \"Cu cât mai adânc vă sapă-n ființă tristețea, cu atât mai multă bucurie veți putea cuprinde în voi...\" Să fie...să nu fie...?