Ana Dan

Vai,dle Radu, dacă ne-am pune totuși întrebarea,la propriu și chiar și la figurat, vă dați seama că răspunsurile s-ar solda cu sinucideri în masă? Din fericire nu suntem noi înșine cei în măsură să apreciem. Cît despre rostul întrebării el reprezintă poate însăși chintesența navigației noastre pe acest site. Așadar nu pot gîndi nici-o clipă că aforismul dvs. nu are rost, ba dimpotrivă, este generator de numeroase înțelesuri, rămîne categoric întrebarea: CINE recunoaște? Un posibil răspuns: O parte din noi ne-am învins greșala minciuna și groaza/ Dar mai e, mai e drum necuprins pînă-n zarea ce-și deapănă oaza/ Generații secate se sting, tinerii rîd către stelele reci,/Cine-și va pierde credința-n izbîndă, pe-aceste mereu mișcătoare poteci?.... Ascultă, ascultă, ascultă, noi nu,niciodată noi nu!

Cred că nimeni nu este perfect, dar mai cred că nimeni nu este nimeni, și nimeni nu are dreptul să creadă despre nimeni că este nimeni.

Greu cu tehnica! Invențiile astea care ne aduc timp liber, ne indisponibilizează uneori cu totul. Eu de exemplu am o treabă cu ceasurile. În jurul meu nici unul nu arată niciodată același timp exact. De aceea poate plec mereu mai devreme și-ajung întotdeaua prea tîrziu. Cu mobilul ce să mai vorbim. Îl uit mereu cu toate că mă bazez pe memoria lui pentru a-mi aminti tot ceea ce nu ar trebui să uit.

Captiv în propriul cristal, captiv al propriilor geometrii, cauți evadarea căpitane! În ceașca de cafea tristețile matinale se redefinesc și iată,un salt mortal...Cristalul din ochii Crăiesei Zăpezii se încălzește încet în aburul cald al cafelei și gustul sărutului păstrîndu-și aroma către apus...e doar impresia mea sau poeziile tale încep să capete alte nuanțe, mai calde? Parcă s-a deschis încet o ușă care ne lasă să vedem că doar învelișul e de diamant, că interiorul ascunde bogății și mai mari.

Nu doar pararea celor care te iubesc si te lauda conteaza ci mai ales a celor ce sunt sinceri cu tine si-n sinceritatea lor sunt cruzi, cu conditia de a nu sari parleazul. Însa Virgil nu a inteles textul pentru ca i-a lipsit un element esential, nu a cunoscut probabil unul din motivele izgonirilor unei anumite categorii de ingeri din rai, care era acela al \'\'inrudirii\'\' cu frumoasele pamantece. De aici mitul damnarii, de aici cicatricele si fracturile care nu se mai vindeca si toate relele celelalte..Textul nu e siropos deloc. Trateaza chiar o tema de o mare gravitate, aceea a antitezei dintre femeia inger si femeia demon. Femeia ca templu al duhului sfant si femeia cu coapse de delfin care ispiteste ingerii de pe pereti. Reactia partilor masculine se pare ca a fost insa determinata de ceea ce se remarca in poezia O, taina, prezenta pe site, a incapacitatii de sesiza marile taine prin lipsa unui element care ne deosebeste radical.De gustibus..., dar nu numai.

Căci numai ea-i eternă, durerea nu se stinge...
Durerea mereu amînată a orizontului...
Tulburătoare imagini stîrnește cu fiecare vers muzica acestui poem, pe care nu îl scri, doar îl trimiți în cîntec printre coastele parfumate ale păsărilor, anticipînd parcă, mai mult sau mai puțin voit, atingerea toamnei.

Mesajul poeziei, ca un bici, acutizează durerea stârnită de cumplita comemorare.
\'\'El n-a putut s-o facă,/Deși-l strângea cuvântul/ În menghina privirii/ Păcatu-i sfărâmând\'\'.
Aceste sărbători ale sufletului nostru țes pânza albă pentru a ne apăra de murdăria lumii cu care inevitabil venim în contact. Ceea ce ne izbăvește întrucâtva de animalitatea noastră este groaza și scârba pe care ne-o insuflă de secole pilda văduvei, care \'\'râzând pe-altarul cărnii-ncinse\'\' își vinde propria fiică pentru a-și satisface orgoliul bolnav.

De la MARE NOSTRUM a lui Ibanez nu am mai intalnit o descriere atat de inspirata. O poarta larg deschisa imaginatiei, o ampla deschidere de orizonturi perfect adaptata rasaritului unei noi ere.

Barca se-ndreaptă spre mări liniștite după ce inima a fost golită pe cînd mergea desculță printre cioburi fără nici-un presentiment al pierderii de lumină. Liniștea mării după furtună, eliberare de zbucium, de patimi (urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii/ și nu rîd niciodată, și nu plîng niciodată).

Pe tărîmul netălmăcitelor taine ne atrage zeul tău, dragă Isis. Și astfel alunecăm pe Nilul alb, scăldat în veșmîntul prețios al lunii de coral, ca pe anticul fluviu care despărțea cele două tărîmuri: lumea reală de lumea himerei. Un iz oriental, un sentiment nelămurit de antic și de nou în același timp...

A sări calul entuziasmului atunci cînd e vorba de partea aceea frumoasă și nepieritoare a aproapelui face parte din exigența despre care faci vorbire. A nu vedea părțile rele, sau a le sublima pînă la reducerea lor la un numitor comun, nedureros, neincisiv, face parte din aceeași laborioasă muncă.

Iubirea aproapelui necesită într-adevăr o foarte mare exigență. Cea mai mare. A te detașa de tine însăți, a te lepăda de învelișul de minciună atît de confortabil atît de bine mulat pe propria structură, a face aceasta de bună voie,cu gingășie, cu îngăduință, iată esența iubirii, cea dintîi poruncă. Cu toate acestea nu putem iubi pe altcineva dacă pe noi nu ne iubim. Pentru a ne iubi însă trebuie abordată munca de Sisif, de îndepărtare a învelișului de minciună, cu noi înșine, ceea ce înseamnă lepădare de vanitate, de orgolii, de prejudecăți,de autoindulgență etc. Titlul este într-adevăr foarte sugestiv și foarte plin de semnificații. Ideile pe care le scoți tu pe piață sunt extrem de valoroase Corneliu. Nu spun aceasta în mod gratuit. Chiar mi-au ajutat sfaturile aflate în aforismele tale în diverse ocazii. Cînd am citit prima dată o lucrare de-a ta am exclamat cu entuziasm: începutul unei noi ere! Îmi mențin poziția, tu ești un deschizător de drumuri un didact prin faptul că mai întîi ești un autodidact.

Cînd ai postat această poezie mă aflam prin Deltă, departe de orice PC. Numai astfel îmi explic de ce nu am reușit să văd, și de ce nu am reușit să comunic nimic despre cît de mult mi-au lipsit aceste versuri pînă le-am regăsit. Spun acestea pentru că toate-mi par a fi scoase dintr-un cotlon uitat al sufletului meu, rupte de-acolo. De acolo de unde realizez suficient cît să mă-ntreb, ce rost are să cucerești lumea dacă îți pierzi sufletul. Și tot așa nu-nțelegeam de ce toate rîurile m-au uitat și nici-o floare nu-mi vorbește. Da, cred că m-am născut să fiu ignorant.

Iată o nouă povestioară plină de savoare!
O rețetă știută numai de tine. Un umor bonom, după care rămîi întotdeauna cu ceva, cu un gust aparte dar și cu un pachețel de cunoștințe, pentru mai tîrziu, să mai revii. Și poza, cît se poate de sugestivă și în ton cu narațiunea, m-am distrat. Excelent!

Mi-a plăcut în mod deosebit modul în care au fost construite imaginile. Ca în cazul unei creații de artă plastică mesajul liric parvine printr-o suită de instantanee. Fîntîna- fără ape, vad odihnitor -tălpi dezvelite de drumuri, izvoarele - între două furtuni, lemnul despicat în patru, singură...Există o anumită gradație în toate acestea, un ritm interior, ca o curgere, ca o devenire...

Foarte frumos, acest psalm Corneliu.Imagini pastelate de toamnă ne apropie cu nostalgie de miracolul divin.
Mi-a rămas în gînd vibrația ultimelor versuri:
... Sub cumpăna serii, miresme uscate-n
foșniri de baladă țes haină de aur poverii.

Toate au un preț, iar prețul minciunii se poate plăti doar cu moneda adevărului. Dar dacă arginții au fost îngropați în țarina olarului? Amurgul se strecoară dureros prin oraș căutînd. De unde atîta tristețe? Pentru ce atîta încrîncenare?

Nu se poate trece cu indiferență pe lîngă aceste pilde. Într-adevăr, iubirea este cea dintîi și cea mai puternică poruncă ce ne-a fost lăsată. Ea este cea care nu ne lasă să pierim, iubirea pentru Dumnezeu și iubirea pentru aproapele nostru. Cum v-am iubit eu, așa să vă iubiți!
Uităm și uitînd biciuim din nou și din nou trupul sfînt al Mîntuitorului nostru.

La prima vedere ar fi o proză științifico fantastică, dar mesajul este unul profund, liric, de un realism profund, dureros.Din nou imaginația este lăsată să lucreze, să identifice noi spații. Povestea cu buldozerul care calcă fără simțire tot ce întîlnește în cale am trăit-o la propriu. În vara anului 1990 casa în care locuiam a fost a fost demolată. Era tot ce mai aveam de la tatăl meu care nu și-a dorit decît ca puii săi să trăiască în siguranță în cuibul pentru care-și sacrificase viața. Aveam cinci ani cînd a murit, și dacă viața nu m-a împresurat cu toată vitregia ei a fost acel cuib în care am crescut ocrotită. Ultima amintire pe care am luat-o cu mine a fost o ramură de măr înflorit, o ramură din pomul cu mere de aur, cum îl numise tata.Și astfel a căzut castelul meu nisip, strivit de buldozer, în țipătul nostru fără ecou.
Dar revenind, cred că s-a strecurat o mică inversiune la dactilografiere.La paragraful al 15-lea, Zgribulindu-se...e o inversiune ceva. Această lectură este foarte aproape de sufletul meu. Devin dependentă.

Eu cred în miracolul Învierii și în Isus. Cred în porunca lui de a-ți iubi aproapele. Fără învățăturile sale lumea aceasta s-ar fi prăbușit demult în neant, fără El nu sîntem nimic. Chiar dacă dogmele religioase sunt uneori piedici în aflarea Adevărului, nu huli! Talentul ți-e dat de la Dumnezeu pentru cu totul și cu totul altceva.Nu irosi mia de talanți!Textul acesta aș fi preferat să nu-l citesc.