Dumnezeu din cârpe

Pun urechea pe pamantul crapat al sufletului tau.
Ascult...nici un cuvant...doar o tacere atee
Daca vrei sa il gasesti pe Dumnezeu, nu-l ruga pe bunicu sa iti faca altul caci il gasesti ...chiar in pamantul din care ai fost facuta.
Daca mai adie in tine o umbra de speranta, rupe izmenele necredintei dezvaluind un suflet gol...dar avid de dragoste.
..una pe care daca o sa o cunosti...imi vei spune candva...
chiar daca vei fi nevoita sa-mi uzi florile obosite de pe mormant cu roua genelor tale.

As lasa o steluta. Poate o voi face daca gasesti o rezolvare pentru repetitia vechi, vechi din strofa a 3-a.
De ce as pune pe palaria negra din vitrina o steluta? Pentru ca poezia ta, mi-a dat sansa sa-mi privesc imaginea si pe aversul si pe revesul medaliei si sa-mi vad fata schimonosita, frumoasa precum chipul zeilor si ochiul plin de lacrimi cu fir de dragoste si manie precum chipul bunicului meu si TATALUI meu.
Ce am vazut pe fata oglinzii:\"omul este masura tuturor lucrurilor\" - Protagoras
Ce am vazut pe spatele ei: \"Cunoaste-te pe tine insuti/insati\"
Unde am reusit sa zaresc androginul?
In lanul de florea soarelui, aparat de sprietoarea de ciori.
Poate revin. Oricum frumoasa poezie. Felicitari.
PS: Ce inseamna Izmele? Flori de menta?

Gavril,

pamantul crapat al sufletului meu simte ploaia pe care o aduci si iti multumeste. Comentariul tau este pentru mine un poem pe care il tin in sufletul plin de un Dumnezeu gasit in cuvinte...Te astept oricand si iti multumesc!

Mihaela,

trecerea ta ma onoreaza si voi lua in considerare sfaturile tale. Ma bucur ca poezia mea ti-a spus atat de mult si iti multumesc pentru ca ai simtit-o. Androginul e fiecare dintre noi ascuns intr-un lan negasit de ceilalti....Fug repejor spre text sa gasesc o rezolvare la repetitie. Mii de multumiri!

mi-a placut poemul.
Dumnezeu si imaginea lui inregistrata pe retina copilului, un Dumnezeu coborat in lanul de floarea soarelui..., materializat, deci perisabil. socant!!
ar mai fi de spus, poemul deschide subiecte de dezbatere incitante.
remarc, de cealalta parte...un condei sigur si parcimonios, care spune ceva despre o anume religie a cuvantului.imi plac oamenii care cred in cuvinte.
\"Lui Dumnezeu ii e frig
Și urlă din gura de cârpe
Îngheață lacrimile scurse
Din ochiul desenat
De bunicu`\".
frumos poemul tau, Mihaela!

Maria, numele meu este Alina, dar asta cred ca e mai putin important, cel care scrie se poate numi oricum. Iti multumesc pentru cuvintele tale. Iti multumesc pentru ca ai crezut in vorbele care zamislesc acest poem si te mai astept.

Alina

imi cer scuze, Alina Maria! am fost neatenta, n-o sa se mai intample:)

de ce n-ai spus direct ca dumnezeu e o vaca de la care toti vrem sa sugem?

Felix, desi comentariul tau nu merita raspuns, am sa-ti dau totusi unul. Nu am spus asta pentru ca mie nu mi-a venit in cap grosolania asta care ti-a venit tie, dar poti sa scrii tu undeva daca pentru tine Dumnezeu e o vaca. Pentru mine nu e, dar oamenii sunt........

Cand ne amintim de bunici totdeauna gandul ne fuge la Dumnezeu. Candva, in sufletele noastre de copii , l-am alcatuit pe Dumnezeu din orice, in orice obiect, orice floare, orice om simteam ca exista ceva din ceea ce intelegeam noi ca fiind Dumnezeu. Crescand noi,creste si in inima noastra dorinta de A-l stii asa cum este si amintindu-ne cateodata de oamenii ce ne-au insotit in copilaria noastra sau pe care i-am cunoscut,o dulceata neinteleasa ne cuprinde inima... De ce? Pentru ca recunoastem, nu stim cum si de ce, in toate lucrurile ce ne-au inconjurat, prezenta lui Dumnezeu. Draga Ninuca, pe Dumnezeu nu ti-l va fura nimeni din suflet doar daca tu vrei sa-L dai...

Nicoleta, iti multumesc pentru ca simti ceea ce scriu. Dumnezeu e in fiecare dintre noi, iar copilaria e o divinitate care usor, usor ne uita....Ma onoreaza trecerea ta si te mai astept!
Prietenesc,

Alina