Alina Cretu

O umbră se prevede Sub lună, în neagra mare Pe digul mult prea verde, O pană albă în zare. Mă uit în sus din marea mea Doar eu vorbesc cu cerul Mă ascultă numai cine vrea De văzut poate

Ești doar o miazănoapte Când o femeie te privește, Te dezgheață, Te cunoaște? Ești doar o miazănoapte Printre stelele terestre Mereu cad ele efemere, Nu se mai nasc

Þinând în aripă o mască, Sub refugiul lumânării Pasărea albastră punea in balanță Ce să facă cu acest slujitor al tăinuirii. Imaginația vine ca un val, Trăgând dupa ea cortina unui

\"De ce oare tânjim după eternitate? Cred ca totul vine de aici Vreau viață cu libertate, fără de moarte, Dar defapt știu că până la urmă și cântul meu va pieri!\" Așa plângea în crâng mierla

Oare ce pași va face ciocârlia Pe un pamânt inundat Cum va zbura ea neîncetat Tot mai sus în cerul înnourat? Când tot ce are ea sunt lacrimi și fiori. Aripile se scurg, timpul le

Curgând prin valuri de culoare, Ritmuri melancolice ard acea văpaie, Ce scânteie în noapte -Un tril de cicârlie. În altă creangă lucește Un început îndrăzneț Ce se oprește -O nimfă

Notele lirei sunt notele inimii, Îndoielnice de par- amarul vieții îl proclamă Fără ezitare de se aud- sângele pur în vene va curge Dar calmul de se așterne brusc- tristețea pana-și va fi

Lucind în noapte O notă suavă Se aude printre stele Și scutură o minte Străpungând cugetele A mii și mii de ani. Ridicându-se omul vede Imaginea unei lupte A mii de păsări albe, Restul

În tainica operă, de vremuri răpită Negându-și credința, mica pasăre se ridică. Închiderea ochilor tenebre evocă Crispată, infimă, chemată cu milă, Rostești supărată Tu, voce distantă Un imn

Sub luna de argent răsare umbra ta Tu, pasăre ce dansezi în noapte Întinde-ți aripa spre picior. Întinse si tremurânde stau amândoua, Aripa, cu pene de metil Tremură. Piciorul din paie

În cuibul viselor ce nu sunt trezite Păsările dorm. Ele par a fi răpite de voci din timpuri depărtate, Dar degeaba vor trilurile a fi șoptite Căci în acest tainic carnaval Nu se aud voci după

Nu există lacrimi de bucurie, Doar acea scânteie de nebunie Acea speranța oarbă ce se-nalță Numai pentru a decădea În dezolare rece ca o faianță. Tu singur plângi, căci singur ești Nu poți

Pendulând în săracia minții părăsite Stă un om treaz cu ochii mari și venele-nroșite, Degeaba strânge gâtul Nu poate Ritmul încetini, În coate Plâng motanii Caci omul e pierdut. Păcatul