Alexandru Corneliu ENEA

Tu ai castelul din nisip, castelul meu este din sare, ploaia le amestecă, vântul ne împrăștie, verba volant, oare ce-am pierdut? Pe soclul de marmură un faun, din bronz rece, ți-așteaptă

Ideile mele se joacă și se-aleargă nebunește zăpăcind neuronii ocupați cu problemele supraviețuirii. Mute și surde, se scălâmbăie la mine și eu mă prefac că nu le înțeleg. Ele se înfurie, îmi

Vând valuri de mare și aurore boreale, raze de lună plină și cântar pentru păcate, care funcționeză corect atârnat de orizontul uitării . Lichidez urgent gospodărie fără nici o vină și ustensile

Prin nervi îmi circulă timpul fragmentat în anotimpuri, pe traseul destinului, care tot schimbă macazul ocolind a treisprezecea lună. Sângele meu este fluid cosmic. În neuroni și-a făcut casă

Fiecare carte este un mic sarcofag în care autorii îngroapă momente de epocă; uneori cu mare fast, alteori pe tăcute. Nevolnicii și-adaugă semnătura sperând iertarea timpului.

Planeta noastră de doi poli, pe-alocuri prea fierbinte și seacă, pe-alocuri prea înghețată sau transpiroasă, dar peste tot erotică și lacomă de viață și de moarte. Planeta noastră colorată și

Sunete scoase din toate scorburile timpului. Lume de silabe crude rătăcind aiurea. Particule de energie în divorț perpetuu. Totul pare fragmentat: Vâlvătaia aruncă scântei pieritoare - Lumină

Sunete scoase din toate scorburile timpului. Lume de silabe crude rătăcind aiurea. Particule de energie în divorț perpetuu. Totul pare fragmentat: vâlvătaia aruncă scântei pieritoare - lumină

Cu ochii visului eu l-am văzut pe Sfinxul ce domenește neantul Avea sub labe câte-un univers pe care ghearele le frământau, la gât podoabă galaxii strălucitoare vibrând un requiem fără

Pe strada gândurilor mele, aglomerație mare. Circulă la lumina zilei tot felul de idei îmbrăcate în costumele epocii. E un dute-vino aproape continuu. Chiar și ciocniri, cu scuzele de

Adevărul, copil cuminte,educat,cinstit și naiv s-a prins în joc cu minciunile străzii. L-au pus la perete la „De-a v-ați ascunselea” și el nu a reușit să găsească nici o minciună ascunsă. Apoi,

Ars de soarele verii, cu pieptul strălucind sub cămașa albă cu guler răsfrânt, împodobit cu un mac roșu. Ochii, sub strașina zulufilor cafenii, descoperă amuzat întâmplarea și-i zâmbește

Liniștea în comă va tresări smulgându-mi violent năluca dintr-o amintire în agonie, dacă în astă-seară iar îmi va picura lacrima unui anume cuvânt pe cuptorul înghețat al sufletului

Sărăcia și păcatele se-adună, se amestecă și se binecuvântează spre iertarea conștiințelor în cutia milei, inventată de preabogați și preapăcătoși cu zâmbete schimonosite să adune ce se mai

Taina mea cară povara care îmi organizează viața cu foarte multe virgule spre a fi puse, dar mai ales cu exclamări ascunse. Printre ierburile neamurilor sunt și eu un fir călcat de aceeași

Hoția n-are margini pentru că-i legea universului care impune furtul prin diversiuni de energii, continuu metamorfozate. Și astfel, materia, sub toate formele ei, trece dintr-un buzunar cosmic

A venit de undeva o bucurie care mi-a furat liniștea. Gheața așternută pe polii inimii s-a topit lăsând în loc ghiocei și mugurii dorinței, sângele a început să-mi cînte, lumina mi-a curățat

M-am cățărat pe nervul tău ajutat de crampoanele unor dorințe și mi-am prins coarda de gâtul tău. Respirația, ca un uragan, mă balansa, te atingeam, mă respingeai, te atingeam până m-am lipit

Deacum, în fiecare secundă mă descompun Și dez-zidirea nu mă sărăcește Restitui lutului ce-am adunat diurn Și nopților tot ce-am visat regește. Cinci simțuri veștejesc în mine starea Și mă

De câte ori voi mai cădea Pe drumul spre nici-unde, De câte ori voi mai zbura Cu aripile frânte, De câte ori voi mai ruga Izbânda să m-asculte, De câte ori voi mai visa Iubirile

Ce minunat este să vezi o altă lume, a microbilor! Aparent nesofisticați, răzbesc în noi, printre noi, ne ucid salvându-și existențele minuscule, se iubesc microbian și se bucură că noi