Tu ai castelul din nisip,
castelul meu este din sare,
ploaia le amestecă,
vântul ne împrăștie,
verba volant,
oare ce-am pierdut?
Pe soclul de marmură
un faun, din bronz rece,
ți-așteaptă
Ideile mele se joacă și se-aleargă nebunește
zăpăcind neuronii ocupați cu problemele supraviețuirii.
Mute și surde, se scălâmbăie la mine
și eu mă prefac că nu le înțeleg.
Ele se înfurie, îmi
Vând valuri de mare și aurore boreale,
raze de lună plină și cântar pentru păcate,
care funcționeză corect atârnat de orizontul uitării .
Lichidez urgent gospodărie fără nici o vină
și ustensile
Prin nervi îmi circulă timpul fragmentat
în anotimpuri, pe traseul destinului,
care tot schimbă macazul
ocolind a treisprezecea lună.
Sângele meu este fluid cosmic.
În neuroni și-a făcut casă
Fiecare carte este un mic sarcofag
în care autorii îngroapă momente de epocă;
uneori cu mare fast, alteori pe tăcute.
Nevolnicii și-adaugă semnătura
sperând iertarea timpului.
Planeta noastră de doi poli,
pe-alocuri prea fierbinte și seacă,
pe-alocuri prea înghețată sau transpiroasă,
dar peste tot erotică și lacomă
de viață și de moarte.
Planeta noastră colorată și
Þi-am făcut loc în mine
și îți voi găzdui toate dorințele.
Așează-ți cufărul cu neliniști,
fanteziile, crisparea și credințele,
pentru că am mult spațiu.
Te voi hrăni cu certitudini,
răbdare și
Sunete scoase din toate scorburile timpului.
Lume de silabe crude rătăcind aiurea.
Particule de energie în divorț perpetuu.
Totul pare fragmentat:
Vâlvătaia aruncă scântei pieritoare -
Lumină
Sunete scoase din toate scorburile timpului.
Lume de silabe crude rătăcind aiurea.
Particule de energie în divorț perpetuu.
Totul pare fragmentat:
vâlvătaia aruncă scântei pieritoare -
lumină
Cu ochii visului eu l-am văzut
pe Sfinxul ce domenește neantul
Avea sub labe câte-un univers
pe care ghearele le frământau,
la gât podoabă galaxii strălucitoare
vibrând un requiem fără
Pe strada gândurilor mele, aglomerație mare.
Circulă la lumina zilei tot felul de idei
îmbrăcate în costumele epocii.
E un dute-vino aproape continuu.
Chiar și ciocniri, cu scuzele de
Adevărul, copil cuminte,educat,cinstit și naiv
s-a prins în joc cu minciunile străzii.
L-au pus la perete la „De-a v-ați ascunselea”
și el nu a reușit să găsească nici o minciună ascunsă.
Apoi,
Ars de soarele verii,
cu pieptul strălucind
sub cămașa albă cu guler răsfrânt,
împodobit cu un mac roșu.
Ochii, sub strașina zulufilor cafenii,
descoperă amuzat întâmplarea
și-i zâmbește
Liniștea în comă va tresări
smulgându-mi violent năluca
dintr-o amintire în agonie,
dacă în astă-seară iar
îmi va picura lacrima unui anume cuvânt
pe cuptorul înghețat al sufletului
Sărăcia și păcatele se-adună,
se amestecă și se binecuvântează
spre iertarea conștiințelor
în cutia milei,
inventată de preabogați și preapăcătoși
cu zâmbete schimonosite
să adune ce se mai
Taina mea cară povara
care îmi organizează viața
cu foarte multe virgule spre a fi puse,
dar mai ales cu exclamări ascunse.
Printre ierburile neamurilor sunt și eu un fir
călcat de aceeași
Hoția n-are margini
pentru că-i legea universului
care impune furtul prin diversiuni de energii,
continuu metamorfozate.
Și astfel, materia, sub toate formele ei,
trece dintr-un buzunar cosmic
Pumnul strâns, o gură încleștată
care urlă liniștea neputinței
și stoarce frenetic o dorință.
Unghiile se-nfing în carnea de piatră,
sângele fuge să vadă prin lucarnele ochilor
frântura de timp
A venit de undeva o bucurie
care mi-a furat liniștea.
Gheața așternută pe polii inimii s-a topit
lăsând în loc ghiocei și mugurii dorinței,
sângele a început să-mi cînte,
lumina mi-a curățat
M-am cățărat pe nervul tău
ajutat de crampoanele unor dorințe
și mi-am prins coarda de gâtul tău.
Respirația, ca un uragan, mă balansa,
te atingeam, mă respingeai, te atingeam
până m-am lipit
Deacum, în fiecare secundă mă descompun
Și dez-zidirea nu mă sărăcește
Restitui lutului ce-am adunat diurn
Și nopților tot ce-am visat regește.
Cinci simțuri veștejesc în mine starea
Și mă
De câte ori voi mai cădea
Pe drumul spre nici-unde,
De câte ori voi mai zbura
Cu aripile frânte,
De câte ori voi mai ruga
Izbânda să m-asculte,
De câte ori voi mai visa
Iubirile
Caut adapost sufletului meu trecut
și în privirea ta uimită.
Cu smerenie mă oglindesc
în zâmbetul tău pietrificat
și-mi tremură vorbele gândurilor nerostite.
Arcul amăgirilor nu mai are
Ce minunat este să vezi o altă lume,
a microbilor!
Aparent nesofisticați, răzbesc în noi,
printre noi,
ne ucid salvându-și existențele minuscule,
se iubesc microbian și se bucură că noi