Alexandru Ciocioi

Alb Am uitat să vă spun ... Aș vrea să mă îmbrac în alb, într-un alb total, atât de puternic încât să se umple încet, încet, de alb, de această neculoare ce le îmbrățișează pe toate și care

Zidire Am uitat să vă spun ... În carnea femeii, niciodată știută de-a valma, sălășluiesc imperfecțiunile timpului străjuite de flori, nesfârșite culori și multe, foarte multe comori, a căror

Femeia Am uitat să vă spun.... În mâna stângă mi s-a cuibărit povestea unei femei pe care noaptea a îndoliat-o cu necurățenie, plugul unui temut îmblânzitor poticnindu-se de carnea sa, de prima

Pasărea Am uitat să vă spun ... A fost odată o pasăre, într-un val de zboruri, care avea în aripa stângâ o pană colorată în nuanța iubirii, lăsând în urma ei gânduri rotunde ale căror sâmburi

Dorință Aș vrea să mă petrec într-o carte cu poeme cu mâinile pline de frunze și gene. Timpul ... să-l cioplesc într-un lut colorat de un viscol aproape-nserat a cărui mărginire e o

Rugă Un copil cu mâna stângă uitată într-un blestem trage după el o stâncă, un picior, galben, de lemn. Strada încă e udă dar mai plânge în privire ploaia vremurilor bune când fugea la

Zăpada dintre gene Îmbrăcat în doruri albe și fugind printre poeme omul amurgit în semne și-notând din greu prin vreme mai zidește câte-o frunză în zăpada dintre gene. Nimeni nu-i

Poetul L-am văzut pe stradă cum picta parfumul unei flori pe zidul cetății, cum aduna din poarta unei case secundele bolnave de patimi oarbe, cum reușea să cânte întâlnirile dintre ou și

Tăcerile tale Îmi spăl întristarea strivită de timp, În tot ce e alb, în ploaie te simt. Ochii în zare s-au făcut întrebare Între mine și tine, cine e așteptare? Cine se culcă cu liniștea pe

Omul care... Omul care întinde mâna la marginea străzii poate fi un pom buimac pe care florile din grădină l-au aruncat dincolo de gard pe strada în care merg nălucile la târg. Spatele

Cine mai știe Și vine o seară mult prea tocită care ne-mbracă de gală! Neastâmpărul adoarme în riduri tăcând pentru întâia oară. Cine mai știe în care trup aburește buna mea oboseală de

Taina seminței Umbra unei flori se rostogolește peste nisip, e atâta frică în amiezi, și-atâta dimineață în sâmburele copt, încât mireasma nu-i întreagă fără vina de-a fi vrut. Faceți loc

Trecatorul Vă rog, deschideți ușa ! Lăsați trecătorul pribeag să poposească lângă tâmpla noastră preț de o baladă. Drumurile s-au cuibărit în ochii săi împietriți la o margine de

Stare de a fi Stă de veghe poemul ce ninge cu veri peste golf de dureri ! Vorbește ! – îi zic și el mă preumblă peste semne noi încă dezbrăcate de obișnuință, mă împinge în cuvânt să

Printre gânduri celeste În odaia poemului ploaia se rotunjește până la frig, cerul adus lângă silabă din ore apoase s-adapă, fructul zilei stă să cadă peste nopți tăiate-n sare mireasa de