Joi

Joi dimineață, nu-mi doream decât să dorm. Un somn lung al uitării de mine, de lume, un somn lung fără vise, cu pleoapele strânse ca să nu alunece printre ele lacrimi adormite. Din păcate pentru mine, nici eu nu am putut să plâng. Picătura de apă sărată și tristă rămăsese captivă acolo, în spatele privirii rătăcite… și nu dădea semne că ar vrea să-mi mângâie obrajii. Am senzația ciudată că nu-mi mai aparțin – și asta ar fi pe undeva poetic – dar, din păcate, sunt doar… deposedată de iluzii și, implicit, de lacrimi. E vina mea recunoscută că le-am lăsat să se adune. Păcatul, blestemul și fericirea mea strivită sub rădăcini de copaci. Lacrima aia încăpățânată mă enervează atât de tare, încât aș scoate-o afară cu unghiile. Măcar o dată, însă, vreau să mă eliberez de întuneric într-un alt mod. Sunt lucruri care dor mai mult decât ghearele ce sfâșie: sunt cuvinte și gesturi care, în micro-secunde, îmi pot face visele cioburi. Am văzut, am simțit în slow motion cum și-a întors privirea de la mine, evitându-mi buzele și scuzele și explicațiile, am perceput aproape real sunetul imaginilor de sticlă din mintea mea, spărgându-se, inutile, de asfalt. Ce să mai fac cu ele, dacă însăși oglinda care le făcea reale e acoperită cu umbre și praf… cine cânta „minunile se nasc și mor“?!. Mi-am petrecut primele ore ale dimineții citind din „Istoria iubirii”, sorbind fiecare cuvânt, fiecare rând ca și cum viața mea s-ar agăța de ele. Secunde numărate precis în care am călătorit prin carte. O constatare interesantă: toți oamenii simt că iubesc unic. Întotdeauna istoria iubirii începe cu căderea din Rai, pentru fiecare Adam și fiecare Eva rătăciți prin lume. Continuarea e doar încercarea disperată de-a se întoarce la originile pure ale sentimentului. Două cuvinte îmi vin în minte, în tot ceea ce privește aceste povești: frumos, zadarnic. Am ieșit în cele din urmă pe stradă, sperând că forfota orașului îmi va liniști furtuna de dinăuntru. Cinematograful „Patria” anunță premierele săptămânii, Cărtureștiul răspândește prin aer miresme de ceai – și oamenii trec pe lângă toate acestea, ca și cum nu le-ar observa, purtând fiecare câte o istorie implicită a iubirii, bine ascunsă în buzunarul de la piept sau în gențile de firmă și gesturile à la mode, o istorie a iubirii concluzionată invariabil cu doza de detașare necesară supraviețuirii. Aproape le înțeleg indiferența existențială. Aproape le-o iert. Și le-o invidiez, astăzi, cum nu se poate mai mult. Înainte să ies, am avut parte de câteva momente de ezitare. Absurd, dar nu știam cum să mă îmbrac. Sunt exact momentele alea în care te întrebi, „să plec așa, ciufulită și nemachiată, cu o pereche de blugi jerpeliți și o cămașă oarecare, ca să port evident un soi de etichetă a neputinței, pe principiul … sau să arăt mai bine ca niciodată, să strălucesc sub soarele de după ploaie ca și cum m-aș răzvrăti împotriva tristeții mele – și a neputinței de-a face altceva?”. Cochetăria planificată poate să mai aștepte. Am coborât aproape sprintenă, agățându-mi haina în ușa liftului, am coborât cu blugii uitați de mult de trend, purtând un pulover oarecare și o urmă de ruj, care s-a șters oricum de la cafea. Am coborât cu telefonul, portofelul și o carte, cu gândurile zbătându-mi-se în buzunarul strâmt – aparent, eram o trecătoare nonșalantă cu umbra amară de primăvară, ca toți ceilalți. Știam însă că n-am nici puterea, nici detașarea, nici „normalitatea” lor. Coperta „Istoriei iubirii” strălucea firav în soare. Mi-a atras atenția „Fata cu cercelul de perlă”, uitată pe colțul unei tarabe pline de Cărtărescu, Coelho & Co., colecția „Chic” și alte apreciate exemplare de carte contemporană. „Belle de Nuit” nu e pe nicăieri. Partea bună e că nu mai văd aberația de roman ultraplagiat. Partea proastă e că mă gândesc câte sute de „literați” au cumpărat-o. În sfârșit… îmi întind mâna după „Fata cu cercelul de perlă”, mă uit după preț și mă gândesc că nu am neapărat nevoie să merg la lansarea lui Zully cu taxiul. Plătesc, adâncită în gânduri și bucuroasă că am găsit cartea, fără să schimb o vorbă cu vânzătoarea. Îmi zâmbește amabil și îmi spune „lectură plăcută”; dau din cap în semn de „mulțumesc” și plec mai departe spre… nu știu unde. Îmi imaginez că, dacă tipa asta ține un jurnal, ar putea scrie în el așa: „o fată tristă - și, probabil, mută - a cumpărat astăzi o carte despre pictori și muze”. Puțină lume știe că în spatele Pieței Romane există un parc. E acolo, verde și necunoscut, parcă ateptând suflete derutate de zgomotul colorat al orașului. M-am așezat cuminte pe o bancă, schițând, doar pentru mine, un zâmbet. Până la lansarea lui Zully mai sunt trei ore. Am timp de gânduri, de zâmbete amare, de istorii de iubire. Și de un singur telefon, la care mi-e în primă fază teamă că nu mi se va răspunde. Dar astăzi am noroc – sau poate vocea mea e dorită în liniștea aparentă a unui înger trist. Cuvintele își pierd cronologia. Dialogul se dezbracă de metafore, potrivindu-se adjectivului englez brief – „ești bine?”… „nu”… cât de ciudat de simplu e să distrugi într-o secundă iluzii care abia prindeau viață. Zâmbetul amar nu mi-a părăsit buzele. „Te sărut”… „și eu”… unele răspunsuri sunt doar ecouri ale dorințelor pe care încercăm să le ucidem sistematic. O altă concluzie ciudată: oamenii-și spun „te voi iubi pentru totdeauna”, dar de cele mai multe ori eternitatea lor se consumă în răstimpuri terestre. Nu există certitudini și nici clauze contractuale în dragoste, de acord, dar aș vrea din tot sufletul să pot înțelege de ce există concluzii, verdicte. Sau aș vrea să le contrazic. Întorc pagină după pagină din „Istoria iubirii”, ca un copil curios care descoperă marea. Întorc încă o pagină din cartea iubirii mele, în timp ce pașii mă poartă spre casă. Poate totuși va fi bine. Lacrima ezită, în continuare, stupidă și rebelă, în spatele ochiului obosit. Pașii apasă asfaltul, soarele îl pregătește de primăvară. Oamenii trec grăbindu-se spre nicăieri. Eu merg doar spre casă, decisă să mă scutur de câteva gânduri în scris, în camera mea dezordonată cu miros de santal. Cafeaua mă așteaptă, multă și rece… îmi voi desena, cu rujul, un zâmbet pe față – și voi străluci de dragul iluziilor de sticlă. Mai sunt doar două ore și am o lansare de carte de prezentat. [joi, 22 martie]