alexandra bogdan

Mă face să mă gândesc că gesturile mici și simple sunt totul. desigur, formula poate fi îmbunătățită, după cum s-a menționat și mai sus. ideea este însă cel puțin simpatică. poate ari fi trebuit și un pic adâncită pentru un plus de profunzime.

Începutul acestui text este de o sinceritate care m-a emoționat. Mă refer la primul paragraf. Acolo am identificat dorința și lucruri pe care poate nu mulți au curajul să le exprime așa frust: \"am nevoie de un bărbat care să mă privească altfel, ca un copil\". Îmi place inclusiv ambiguizarea asta: bărbatul să fie copil sau modul în care el mă privește să mă facă să mă simt ca un copil? E minunat. În al doilea paragraf însă mi s-a părut o stridență \"lambada\", poate și pentru că autorul a vrut să mă trezească, să mă facă să îmi dau seama că el scrie dintr-o altă realitate și că în primul paragraf e doar o dorință. Reușit mi se pare și ultimul paragraf dedicat lui \"wo\". Care \"wo\" nu m-ar mira să fie tot dorința din primul paragraf. Nu duce nicăieri, ce-i drept, nu are o miză fantastică, însă este scris plăcut, ușor de urmărit și cred că merită să apreciem și asta. Eu una, apreciez ce mă ține până la capăt. Indiferent dacă e vorba de ceva sau nu, indiferent dacă are miză sau nu. Dacă mă ține până la capăt înseamnă că are o stare netrucată. Pentru mine e important. Sugerez și corectarea unor cuvinte, cu diacritici lipsă, nu de alta, dar așa am fost personal atenționată, adică să am grijă la astea că poți fi amendat. Ar fi păcat pentru \"wo\". :)

Un titlu minunat. Atât. Restul este atât de confecționat și artificial încât ...

Mă face să intru într-o atmosferă și să vreau să îi deslușesc mecanismele. Să descifrez imaginile și să le conectez unele de altele. Am impresia că toate se întrepătrund. Cercuri concentrice. Poate chiar cercurile apei, căci despre ele e vorba. Undele care din ele însele produc alte unde. În capul meu se produce însă o fisură aici: \"în apa acestui ceas imens unde ne rotim, limbi egale.\" E prea mult. Aici devine pentru mine oarecum necredibil și forțat. Poate pentru că este adus în față CEASUL - element care nu intra în vocabular până în momentul ăsta. În capul meu nu se produce legătura și de aceea. Aș putea să forțez, dar vreau ca ea să se producă natural. Dacă sar peste ce am citat, totul e ok. Cercurile continuă.

Domnule George, păreți un mic Che. Guevara. Dar unul mic, mă umflă râsul, nu știu de ce poeții nu sunt mai relaxați, de ce au impresia că vor salva ei lumea sau că o vor reinventa. \"În rest suntem perfecți egali\" este greșit din punct de vedere gramatical, se zice \"perfect egali\". Sau e cu virgulă? Oricum, nu e așa important. Stilul dvs. este cel carre.

Absolut ratat. Un îndemn la abstinență verbală. Sau nici nu știu cum să îi zic. Mi se pare patetic. Și un pic reacționar degeaba. Un pseudo-manifest semi-puritanist cu accente triste și oarecum impotente. Scuze că zic așa. Mi se pare că orice poem care începe cu \"Gata cu...\" e eșuat din start.

Domnișoară Alice, acesta este un text asupra căruia trebuie să revii iar și iar pentru că e un labirint. Cel puțin așa îmi lasă mie impresia. Poate fac și o asociere aiuristic cu numele dvs. - o țară a minunilor, o lume de la capătul lumii. Dimineață voi reciti, promit. Vreau doar să vă spun că finalul este ... frustrant, sentimentul pierderii unei chei sau al drumului către casă, că tre tine însuți, e îngrozitor. Dă fiori pe șira spinării. Îmi place că ați exploatat asta.

Am zis așa, dau copy/paste:

\"De exemplu, prima strofă mi se pare un eșec: și știm bine că prima strofă e cea mai importantă. Și ultima.\"

Și ultima, adică și ultima e importantă. Pe lângă prima strofă. Ca în orice în viață, începutul și încheierrea sunt cele mai importante. Dar m-am exprimat eu greșit. Scuze încă o dată.

De ce ziceam de joc de cuvinte înprima strofă? Suntem două eternități care vrem să devenim clipe. (care vor - aș spune eu). Pentru mine, jocul de cuvinte vine din antonimia \"eternitate\"- \"clipă\" (adică efemeritate). Reducere de la maximum la minimum. În sensul că e de așteptat ca atunci când ești totul sau atunci când ești mult, mai bine zic, să vrei să devii mic, mic, aproape nimic.

Și liniile acelea duse direct în trup sau de aiurea sunt ca niște tăieturi dureroase. Cum ar fi, de pildă, tăieturile cu hârtia. Nu simți, dar ustură apoi. Mă rog, deraiez. Ați intenționaat să fie așa, tăieturile acelea care se termină orișiunde sau e doar o neglijență de desenator?

Mă încurcă, pentru că eu cred că cel care se grăbește spre casă, chiar dacă nu mai are casă, are totuși o casă mare în el cât lumea.

Domnule Marinescu, acesta este un Picasso românesc, anul 2008? Cred că vă lipsește o virgulă din titlu. Și poezia în sine.

Pe mine nu mă convinge, tocmai pentru că încearcă să convingă din toate direcțiile. Să explic cum înțeleg eu asta: construcțiile metaforice repetate duc textul dintr-o parte în alta, așa cum o pungă este dusă de vânt și izbită de zidurile clădirilor, dintr-o parte în alta. Nu reușești (ca cititor) să te oprești la una anume pentru că ele sunt perfect egale (nu spun bune sau rele, ci perfect egale). De exemplu, prima strofă mi se pare un eșec: și știm bine că prima strofă e cea mai importantă. Și ultima. Dar aici este un eșec pentru că face un joc de cuvinte cam \"ieftinuț\", dacă îmi este permis. Urmează în acest text personificarea vântului care trage cu mitraliera, o imagine hazlie, jucăușă, care relaxează cititorul. Ultimul vers al acestei strofe \"cernând carnea de transpirație\" este apogeul acestei personificăiri și mă face să cred că autorul a dorit cu orice preț să exprime ceva, să descrie vântul prin noi, dar probabil și-a dorit prea mult asta. Ar fi fost mult mai ușor cu cuvinte mici. Mai sigur, veau să zic. \"Ușa de ploaie\" merge pe aceeași linie de personificare, nu mă repet. Singura strofă care pentru mine este poezie este ultima. Deși și ea ar fi meritat un alt ultim vers. Sper să îmi fie iertată vorbăria. Dar m-a prins discuția despre acest text.

am vrut să zic : \"textul tău\", evident. scuze, încă o dată.

Foarte viu și jucăuș textul meu. Puternic vizualizant. Îl văd. Ai avut o inspirație deosebită, am impresia că textul a curs fără probleme, așa pare cel puțin. Scuze că am îndrăznit.

Mă determină să mă gândesc că vorbele simple au direcție exactă. Îmi place că există un mim. Ca și cum ne-am mima viața și ideea asta e întărită în mintea mea de imaginea macaralei care ne mută cu ușurință dintr-o zi în alta, împotriva voinței noastre, chiar. Privirile asfixiate sunt frumoase. Deși par înțepenite într-o contemplare tristă, speriată, sufocată. Este un text de iubire, în mintea mea. În care, până și vînătăile sunt o binecuvântare. Peste marele meu corp cât cerul pot fi orice fel de răni. Eu învăț să le transform în nori și dacă mă oftic, poate o să și plou. Așa văd eu acest text. Iertare pentru îndrăzneală.

Și mie îmi place melodia de pe coloana sonoră a filmului \"Amelie\" și eu am pantaloni prinși de glezne, merg cu ei când e cald. Îmi place când vorbesc mâinile, pentru că e liniște în jur.

Mă face să mă gândesc că dacă ne unim, e limpede că devenim unul și același lucru, deci mi se pare oarecum redundant acel vers : \"devenim unul și același lucru\". Cred că orice ați scris în acest poem, domnule Ștefan, este posibil. Nu e posibil ca sufletul dumneavvoastră să dețină monede, asta cred. Poate daoar din cele de trecut rpintr-o vamă. Știți dvs. care.


am inima acoperită de insigne
când mă trezesc fereastra e roz-lila
iar eu - copacul fremătând din fața ei

Poate că la final cititorul e răsplătit pentru lectura întregului text. Spun asta pentru că îmi pare un final de excepție. Cu toate acestea, intuiesc o contradicție: te-am iubit cât toate cele, multe, mari, minunate, adunate, până m-am împuținat, adică toate acestea au dispărut, unde. Or, este vorba tocmai de această pierdere a sinelui în marele \"\"van\" al iubirii? Dacă e așa, atunci, domnule Leonard, se găsește destul de mult sine pentru o ... virgulă. Pentru ca minunea să continue. Îndrăznesc, pe această cale, să vă propun lecturarea poeziei mele, aflate în Atelier, pentru că ați arătat atâta bunăvoință față de textul meu precedent. Mulțumesc. Cred că este corect să spunem \"era populată DE\" și nu \"CU\". Detalii.

Mă face să consider destul de trist ceea ce se vrea, de fapt, sarcastic. Nu știu de ce. Probabil și datorită caracterului extrem de personal al relatării, dificil de catalogat drept proză, tocmai din lipsa unor detalii sau, mai corect, din abundența unor detalii incomplete. Oricum, biografia ta e mult mai plăcută la citire. Nu te supăra că am zis așa. Chiar mi-a plăcut biografia.

Dacă îmi este permisă ideea oarecum opusă, pepenii nu sunt murdari, oricât de murdari ar fi. Păstrează ei în ei un soi de curățenie a trosnetului acela viitor care se insinuează în coajă. Mi-a plăcut cum ați spus despre piele, pentru că pentru noi oamenii, poeți sau nu, pielea este o mare bucurie. Mai ales atingerea ei.