Alex Popp

Personal. Cred ca da, Dambovita reprezinta Bucurestii. Si eu cam am cu Bucurestii astia poluati in care traiesc. Si am o injurtura pentru fiecare camiongiu si autobuzist care imi da cu plumb in nas. Cu fiecare buticar care nu are contract de salubrizare si arunca pe unde poate. Etc. Nu sunt un ecologist, ci doar impotriva nesimtirii si falsitatii.
Cam asta e cu poemul asta.

Pot sa-i pun si ritm si rima. La asta chiar ca nu ma gandisem. Dar asta e chiar ce-i lipseste. O sa sune ca la Toparceanu, nu altceva, cand o voi termina.

Aceste ganduri sunt extrem de delicate, incantatoare pentru un adult care se joaca de-a amintirile.
Imi amintesc de cartile pentru copii care nu-mi placeau cand eram mic. Alea pline de ce nu intereseaza pe copii, decat daca sunt fete si alintate de bunica, care la randul ei este o doamna profesoara sau ceva de genul asta.
Si incerc sa resping emotia si placerea, pe care mi-o inspira, bazandu-ma pe strania impresie de falsitate a adultului care se pune in rol de copil.
Noroc ca nu ne mai amintim cum era sa fim copii, ca asa putem sa fim duios de falsi.

Foarte frumoasa poezie. Imi aminteste de Walther von der Vogelweide:

Pe camp, sub tei,
in iarba-nalta,
avuram doua paturi moi;
le poti afla, de vrei,
ca-s lang-olalata,
si-un vraf de flori s-a frant sub noi.
Lin plutea peste ponoare,
mugur-mugurel,
cantec de privighetoare.

Asta e emotia, dar tu faci si saltul spre eternitate explicit. Nu stiu de ce, dar mie imi place mai mult emotia fetei din poemul lui Vogelweide pentru ca este un alt fel de a desprinde clipa din curgerea timpului.
Oricum eu as instela textul asta.

Chitul nu e balena? Si, daca e balena, nu-i peste. Hi, hi.
Mi-a placut poezia, dar eu am dus gandul si mai departe, pana unde nu e ingaduit aici, pe poezie.ro, asta pentru ca n-am stiut sa scriu ca tine.
Felicitari.

Multumesc, Nexus, dar n-aveai alta treaba decat sa citesti poezia asta a mea sarmana intr-un moment in care ai dat de-a dreptul cu pumnul in gura timpului, de i-au sarit toti dintii lui de mos uracios?

Poezia asta imi aduce aminte de Lacustra. Un pic prea stufoasa pe gustul meu.
Senzatie de contopire cu natura, de includere in eternitate pe motiv de inacceptare a alteritatii, chiar incalcand logica. Este un mesaj inspaimantator in ambele ipostaze, dar fiorul rece pe sira spinarii atesta ca aceasta poezie are ceva, te face sa interactionezi.
Daca nu sunt de acord cu mesajul, ca de obicei, as zice, nu inseamna ca nu-mi place. Poate ca sunt un pic masochist.
Atat de masochist, incat il citez acum pe Adrian Paunescu:
\"In disputa universala cu privire la existenta sau inexistenta acestui continent, ca locuitor al Planetei si ca poet roman, afirm cu toata convingerea si cu toata raspunderea: Atlantida a existat, exista si va exista.\"
Sa ne fie de bine.

Dorun, ce bine ar fi daca pomul ar contine o asa deschidere, din pacate nu.
Spata e doar un mod mai interesant si arhaizant de a zice spada.
E vorba aici de gustul crancen al victoriei. Eu ma gandesc la razboi din multe puncte de vedere, inclusiv al efortului fizic.
A propos, v-ati gandit vreodata cum se procedeaza cu mortii dupa o batalie mare? Unde sunt aceste mari cimitire?

Oriana, nu stiu la ce idee hispanica ti-am trimis gandul, dar te asigur ca nu e vorba de asa ceva.
Daca e vorba de chestia cu vulturul, ea nu e decat un pretext pentru altceva. Si e inspirata dintr-un film cu Toshiro Mifune, nu mai stiu cum se cheama.
Daca e vorba de altceva, atunci te rog frumos sa-mi spui. Omul cat traieste invata. Nu am citit pe Cataneda, dar e in plan.
Te rog insa sa ma lamuresti. Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine curiozitatea ma omoara.
Sa spun cam ce vrea sa zica poezia asta, ca sa compari cu gandul tau. Poetul e un ingamfat, care este constient totusi de limitele sale. Poezia este o ironie la adresa poetului care de multe ori se hraneste cu lucruri nedemne. Desigur ca e inclusa aici si posibilitatea de a transforma, in felul descris de Arghezi, dar nu asta este partea esentiala. Cum nu e esential, ca, spre deosebire de Icar, poetul are aprobarea si ajutorul zeilor in demersul sau de a zbura.

Alin, alin, vorba manelei.
Poezia e de-a dreptul catulian de porcoasa.
Sper s-o cenzureze astia.

Continui sa ma uimesti si asta e o chestie grea.
Dar kilul de banane pare in plus.
Dar metafora lovita in tampla parca nu-i bine aleasa, mai ales ca rima e de-a dreptul rebusista.
Ultimul a descris momentul in care ti-a aruncat muza oala cu inspiratie in cap. Poate sa lipseasca.

Continui sa ma uimesti si asta nu e putin lucru.
Kilul de banane e in plus, nu?
Metafora lovita in tampla? Hm, hm. Poate se putea spune mai bine. Mai ales ca rima e rebusista de-a dreptul.
Ultimul nu face decat sa spuna ce faceai cand ai primit inspiratia de la zei. Se poate si fara.

Multumesc pentru apreciere. Pretextul este inspirat.
Dar va rog eu, domnule Bancila, nu mai ziceti de bine tot timpul.
Sigur am zbarcit-o pe undeva pe aci.

As fi vrut s-o vorbesc de rau, dar chiar daca e pe banda rulata, lucru evident, are ceva in ea. Mie mi-a desteptat niste senzatii de culoare extrem de betive. Aproape ca m-am imbatat si eu din aburii ei.
Lui Omer ii pare reu ca tre sa zac da bine. Hac.
Poa far prime doua ca parc e ndoite cu apa. Beah. Ptiu. Drace.

kopilotu

Am prins-o. Era, cred, in abecedar.
Din pacate comunismul si amintirea lui va impiedica sa acceptati frumusetea muncii si a muncitorului, mai ales cand e vorba de constructori. Eu insa sunt impartial. Cum am fost un pionier si ceausist convins, pot sa fiu orice altceva de-acum incolo. Marea mea durere in comunism e ca n-am ajuns comandant de detasament. Hi, hi.

rasman

Nu stiu de unde a venit ideea cu injuraturile. Eu n-am avut vreo astfel de intentie. Mie imi place baletul si cand am vazut intr-o zi o macara in curtea universitatii din Bucuresti mi-a indus aceasta imagine. Se misca efectiv la fel de frumos ca o balerina. Strofa a doua e un crez poetic, pe care l-am dezvoltat in alte poezii.

dorun

Nu stiam ca sunt olteni. Multumesc pentru informatie.

Si ar mai fi ceva. O toamna, dulce toamna seamana suspect de mult cu o poezie pe care a recitat-o un coleg de-ai mei, intr-a treia, la ziua mamei, de 8 martie. Toata lumea a ras cu lacrimi cand respectivul zicea in fata mamei sale, vie si nevatamata, O mama, dulce mama...

Lapislazuli a intuit corect. Era o gluma.
Minusurile pe care le-am semnalat erau minore. Poezia mi-a placut. Mea culpa.
Stau cu coada-ntre picioare si scriu aci.

Sa mai vie si Omer acuma si sa zica de bine n-are rost.
Sa zica atunci de rau:
-sevele nu-s ale toamnei, n-au fost si nu i le dau ca le face cenusa;
-faraonilor li se mai zice si tzigani pe la noi si printre ocupatiile lor de baza nu putem clasa si agricultura, desi in piete extrem de multi au certificat de producator.
Ma ridic asadar din cele mai rele adancuri ale mele asupra vrajii ieftine a acestei poezii. Nu vreau sa fiu acaparat de ea pentru ca n-am baut niciodata Cramposie si nu-mi plac oltenii. Deloc.

Miros de esenta de trandafiri de la bai Ganiu, nu-i asa?
Ultimele doua versuri si titlul sunt in plus.
Transformi poezia in carte postala cu ultimul din ele.
Zi-i Pentru mama, scoate ce ti-am spus si atunci o sa-mi placa.

N-am mai citit de ceva timp o poezie de tine. Acelasi stil feminin. Si pe mine m-a emotionat. Desi eu nu-mi iubesc mama atat de mult.
Ouarul ala e cam redundant si fortat.
La fel enumerarea rubedeniilor si enumerarea partilor corpului.
In general enumerarea nu prea intra in poezie.
Dar structura, ansamblul plin de emotie salveaza poezia.
Stea de la mine pentru emotia sincera.