SCENA 1
MALA, polițist
Peisaj citadin. Filmat de pe un trotuar, peste o șosea slab circulată, poarta unui penitenciar. (trans înainte) Poarta se deschide. Pe alee, Mala, o tânără de cca. 25-30 de
În ritmuri de pian ploua,
Ploua plânsul nostru trist!…
Dar poate c-a fost scris așa,
Să plouă trist în paradis…
Ne legănam în ritm de vals…
Sau…nu știu!? era poate vis!?
Și-n ritmul tristului
Puteam să fim ca două frunze
De-același pom născute,
Ce pleacă în apus de toamnă
Pământul să sărute...
Puteam să fim ca două strune
Unite de-o vioară,
Ce prind din glasul lor să sune
Și
Și-atunci când eu nu voi mai fi
Mă va plânge-ncet natura,
Pribegind prin nopți pustii,
Vremilor uitând măsura...
Din stejarii de aramă,
Stârnind foșnete de jale,
Vor veni la piept să-mi
Am intrat cu speranța în suflet pe acest site... Ha, ha, ha! Boul de mine, după atâta amar de disperări și de rătăciri prin vise deșarte, am crezut, totuși, că îmi voi găsi locul, că îmi voi găsi
Zi de duminică de vară. Răcoarea dimineții mă învăluie plăcut pe drum. Deși este week-end, trebuie să merg la seviciu! Ãsta îmi e norocul…
Ajuns la locul de muncă, fac ceea ce majoritatea semenilor
Ce-am scris acum, căzut pe gânduri
Și-n oboseala visului ucis,
Va deveni iar poezie,
Va deveni din nou un vis...
Cândva, sătui de aberații,
Vă veți întoarce la valori
Ce-au fost de mult date
Plângea șoptit codrul bătrân,
Lovit de frigul cenușiu....
Mă ruga să mai rămân,
Să nu-i spun că e târziu...
Plângea amar codrul uscat
Și creanga-n plâns și-o legăna,
Plângeam și eu... și am
Lacrimi de argint
Se vor strânge în tăcere
Zadarnic... Nu mai simt
Pământeasca durere!
Din stejarii tăcuți
Cădea-vor lacrimi
În timp ce tu săruți
Pământul plin de patimi...
Cerca-va o
Bolnav plânge orașul sub jerbele toride
Ce le aruncă-ntr-una soarele bolnav.
O molimă cumplită străzile cuprinde
Și-arzând unduie cerul, mișcat de-un vânt firav.
Adâncă disperare cuprinde tot
Vin colindători
Când ninge trist, iar, peste noi!
Iubito, vin colindători
Când am uitat ce-nseamnă doi!
Vin colindători,
Ninge amar peste pământ!
Iubirea mea moare în zori
Și parcă plâng,…
Dom\'le, când nu se poate, nu se poate! E lege! Și, mai ales, soarta asta parcă e croită din perdelele celui mai nenorocit bordel din fundul iadului! Cum vrei tu ceva, n-are! Cum nu vrei, ia d-aici!
Plânge Noiembre peste noi
Cu lacrimi grele, reci și triste...
Și nori de plumb și triste ploi
Și reci sclipiri de ametiste...
Coloane grele, lungi, de fum,
Ca într-un antic templu grec,
Par a
Sunt condamnat la întuneric,
La neliniște în noapte!
La țipăt de sergent isteric
Să-mi înec gânduri și șoapte!
Sunt condamnat la întuneric,
La supunere prostească
Unui imbecil coleric
Lipsit
Destinul îmi zâmbește fățarnic și perfid,
Văzând că-n disperare oprit stau la răscruce.
În calea vieții mele noi drumuri se deschid...
Cum pot să aflu calea ce spre lumină duce?
De-atâta timp
Prin cețuri pale se ridică
Un soare palid, canceros,
Ca o candelă aprinsă
În cavou întunecos...
Descărnate crengi, uscate,
Pomii-ntind ca rugăciune!
Totu-i stins, nu se mai poate
Să
Când cerul de Noiembre se zgribulește-n vânt
Și nori de plumb apasă dureros seninul,
Stau singur printre gânduri și singur mă frământ,
Rugându-mă la stele să-mi pot afla destinul...
Se zbate-n
Afară ninge-un nins de basme!
Văzduhul cerne lacrimi trist,
Croind în norul lui fantasme
Din dor de plumb, melancolist...
Și plânge norul cu zăpada
Atâtor ierni trecute-n van!
În suflet iar
O noapte de iarnă orașul inundă,
Zâmbind către Anul ce-i gata să vină!
Când străzile toate în umbră se-afundă,
Colinde se-nalță spre bolta senină!
În grupuri, pe stradă, se cântă colindul,
La
Amar plânge pădurea
Cu frunze-ngălbenite...
Cu plumb ne-apasă cerul,
Cu vise omorâte!
Prin fum de frunze moarte
Ne moare-ncet visarea
Când rugăciuni deșarte
Inundă disperarea...
Mai moare