albu liliana mihaela

Atât cântai iubirea, pe note preaînalte, Urcai pe vârf de lume ecoul să-l uimesc, I-am susurat dulceața în mii și mii de șoapte, Și am uitat adesea firesc să mai iubesc. M-am cufundat în mine

Se scutur nouri candizi, mărunt, la mine-n vise, Și e atâta pace, și mi-e atât de bine, Respir mireasma ploii și să alerg îmi vine, Desculț, pe iarba udă, cu brațele deschise. Să mă închipui

Tu, vânt, frumos nebune, ce maică te-a făcut, De te-a lăsat pe lume cu numele de Vânt? Fără de legi impuse de nici un dictator, Nelegiuit în sine și veșnic călător. Să bântui arca lumii, nici

Sunt raza blândă-a soarelui răsare, Ce-ți cad pe pleoape dimineața-n zori, Să îți dezmierd trezirea din visare Și să te scald în roua de pe flori. Apoi s-alerg cu tine ziua toată Printre

De primăvara asta mă dezic, Pe legea mea de-o fi să îi mai cer, Căci i-am cerut, aproape mai nimic, Un ram de măr și-o floare la rever. Să mă mândresc și eu, că-n primăvară, Îmi înnoiesc

Învață-mă Doamne s-ascult cântul ploii Pe clapele ierbii cum cade, Cu picuri de note pe verdele foii, Pe inima mea, cu picuri de șoapte. Învață-mă Doamne să știu pe de rost, Simfonia uitării

Mi te-am creat din vise și baladă, Tu, omul meu, eternul meu amor, Te-am botezat în unda preacurată, Scăldată în al ochilor izvor. Te-am veșmântat în straie de lumină Și-n lung șirag te-am

M-oi înfrăți cu vântul, de mână să mă poarte, Să bântuim zănatici prin mii de galaxii, Din țâța desfătării să bem același lapte, Căci pe pământu-acesta, nu voi a mai trăi. Nu voi a ști de lume,

Când noaptea-mbracă cerul cu vălu-i de mătasă Și zestrea de podoabe se-nșiră rând pe rând, Privește ,,Carul Mare,, și-ai să mă vezi frumoasă Și tristă printre stele ce-ți vor șopti zâmbind: -O,

Te-ștept să vii în noaptea mea iubite, Să toarcem fir din caierul de lună, La șezători de stele despletite, Să-ntindem ițe din a lor cunună. Apoi să țesem lung covor de vise, Cu fir de aur din