2 degete

A murit. Nu știu de ce. Nu mă interesează. Îi dau târcoale ca unui portofel plin de bani căzut pe stradă. Îmi plac inelele de pe deget. Brusc îmi aduc aminte de torționarii lui Himmler care n-aveau răbdare să scoată, cu grijă, de pe degetele deținuților inelele prețioase. Le retezau, pur și simplu, cu baioneta sau cu vre-un hârleț. Privesc pofticios. Știu că D-zeu mă privește de sus, din gaura lui de cer. Dar, sincer vorbind, de mult timp nu mai țin cont de părerile lui. Într-o zi am să-i explic de ce. Sau poate că n-am să-i explic niciodată. D-zeu ăsta, vorbește lumea, e un tip înțelegător, unii spun chiar naiv. Eu privesc inelele, D-zeu mă privește pe mine, mortul privește în sus, la bucata lui de cer dintre blocuri. De ce neaparat toți morții privesc în sus?! Mi se pare ciudat. Nu e un mort oarecare, pare să fi fost un tip stilat. Hainele de marcă o dovedesc. De ce nu trece nimeni pe aleea aceasta dintre blocuri? E ceva putred la mijloc. Cred că cineva mi-a întins o capacană. Pentru un minut îl uit pe D-zeu și naivitatea lui și încep să-l scotocesc prin buzunare. Bani, fâșicuri groase, cărți de credit, câteva grame de praf alb. A fost un mafiot. Cui îi pasă de un mafiot mort?! Poliției nu! E ciudat, n-are nici o urmă de rană, nici o picătură de sânge. Vreau să fug cu prada! Nu pot! Nu pot să fug. Unde să fug?! Îmi dau seama că aș putea să mă așez lângă el. Hai să-i spun Rică. Simt că trebuie să mă așez lângă Rică, să fumez pe îndelete o țigară, chiar 2. Chiar mă așez, îmi scot pachetul de Chesterfiled, scot o țigară și fumez fără grabă. Îl întreb, din politețe, știu că D-zeu mă privește dând din cap dezaprobativ. “Vrei și tu Rică un chesterfield?!” Rică nu răspunde. Rică e mort. De fapt care e diferența dintre un Rică mort și un D-zeu în plină glorie?! Nici una, nu simți nici o frică față de nici unul dintre ei. Ce ți-ar putea face un mort?! Nimic-nimic! Crede-mă. Un mort e doar un mort și gata! D-zeu e doar D-zeu. N-o să coboare el acuma din cer pentru a-ți bate obrazu’. “Nu ți-e rușine bă Alberto?! Puțin respect pentru un mort!” Știi ce i-aș replica eu? Așa, pe moment… ”Iartă-mă Doamne! Am greșit! Da’ lui Rică nu îi mai trebuie atâta bănet, bașca că e mort de-a binelea?! Și în plus i-am oferit o țigară. Cine mai oferă în ziua de azi țigări unui mort?!” Nu cred că D-zeu ar putea replica ceva în contra mea. Probabil mi-ar zice să iau tot, să iau prafurile, să-i tai degetele și să trăiesc fericit până la adânci bătrâneți. D-zeu e conștient că dacă nu-i tai degetele eu, tot o să se găsească vre-un trecător pe aleea asta care i-ar decupa degetele cu vre-un obiect ascuțit, găsit la întâmplare. He-he-he! Crezi că D-zeu e chiar așa naiv?! Nu domnule! Nu e naiv, dar nu-i pasă de un mort. De ce i-ar păsa?! Mi-e nu-mi pasă, lui nu-i pasă, ție nici atât; viața merge înainte. Cu 2 degete în plus sau în minus. Ce n-am face dacă ne-ar păsa de toți morții de pe lumea asta?! Ce s-ar face D-zeu?! Haide să fim serioși, măcar pentru 2 secunde. A murit. Gata. Ce atâta complexe Alberto?! Cu o rangă scurtă îi retez degetele, expert ca-‘ntotdeauna. Șterg inelele de sânge. Le privesc în soare, ca la bijutier. Prin gaura inelului îl văd pe D-zeu. Se plictisise de monologul meu, de Rică, de Chesterfield, de aleea asta insalubră, de cele 2 degete de pe asfalt . Oricum, găsise altceva mai interesant de privit: un măcel urmat de violarea cadavrelor fără cap. Femei, bărbați, copii, bătrâni. În ordine aleatorie. Cum e și normal să fie un astfel de ritual. Și eu mă simțeam culpabil pentru 2 degete!!!