D-zeu e un factor poștal

D-zeu era puțin cam îngândurat. Se trezise cu-o stare de plictiseală. Lucrase noaptea trecută, până târziu, la creearea unui găuri negre și nu prea era mulțumit de rezultat. A ieșit să ia puțin aer. Rarefiat, ce-i drept, că doar era la înălțime. Și-a aruncat o privire asupra Terrei și s-a gândit că, totuși, lipsește ceva. Pășea meditativ pe un nor alb, lunguieț. Terra se vedea albastră și părea că totul era exact cum planificase. A răsuflat mulțumit. Făcuse o treabă bună. Era o lume minunată. Total părea, din cer, plin de bucurie și normalitate. Oamenii se duceau, fluierând voioși, la muncă, întreprinderile erau mari și cu geamuri imense, maternitățile erau aglomerate și miroseau puternic a clor, pușcăriile se demolau una câte una, bisericile prosperau și bibliile se vindeau ca pâinea caldă în toate supermarketurile. La Poarta Raiul era o coadă imensă de fericiți cu biletele de intrare pregătite la control. Sf. Petru, cu Cheia Veșniciei la brâu, l-a salutat zâmbitor. -Cum merge treaba Petru?! -Foarte bine-foarte bine! Anu’ ăsta avem recoltă bogată. De 2 săptămâni lucrăm în trei schimburi, da\' nu ne plângem. Ieri, satan m-a rugat să-i împrumut un rebus că s-a plictisit de integrame. -Dă-i!... Dă-i!... Și spune-i că mâine trec pe la el, să-i răscumpăr un lot de pedepsiți. -Am înțeles! Da’ unde te duci Doamne? -Puțin pe la aer… Caut un păcătos să-l preafericesc cu Adevărul! -Doamne! Știu eu unu’, băiat bun, stă într-o țară mică și săracă. Da’ e băiat bun, să știi! -Cine Petrule?! Cine?! Alberto?! Poetul acela închipuit? -Da Doamne! Tot se gândește de vreo 2 zile să se sinucidă! Aseară, chiar, a avut un coșmar: era c-o funie în mână și căuta săpun prin vecini. -Nu se sinucide Alberto așa ușor, crede-mă. Auzi?! Tu știi că, de fapt, în buletin e scris Albert-Viorel? -Da! Au și poeții ăștia o pasiune de a-și lua nume artistic!? Eu l-am sub observație de când a scris piesa aceea de teatru, “Locul meu e pe cruce”. Mă așteptam să modifice puțin istoria. -Dacă o modifica, câștiga ceva glorie, dar acuma îl ajuta pe satan să completeze integrame. D-zeu râde vesel și pune cap-compas Europa. Albert stă în fața laptop-ului. “Ce altceva ar putea face?!” se întreabă D-zeu. “Să-l iau cu binișoru’, ca să nu facă, sărăcuțul de el, atac de cord atunci când o să mă vadă.” Pleznește din degete și se transformă instantaneu într-un factor poștal. Sună de două ori, prelung, la ușa de lemn masiv de la 4 stânga (sau izquierda pe spaniolă). Albert lasă țigarea să ardă în scrumuieră și se ridică nervos, că l-a deranjat, de la chat-ul cu Turia, soneria. “Cine dracu’ sună la ora asta?! Și cum a nimerit direct la ușă?! Ãsta nu știe că s-a inventat interfonu’?!” Se uită pe vizor. Un factor poștal îi zâmbește larg, ținând în mână un plic mare. -Da?! Cu ce vă pot ajuta!? D-zeu își aranjează un zâmbet formal și îi întinde plicul fără explicații. -Cred că ți-a mai rămas ceva cafea pe fundul cafetierei, nu?! Albert, aiurit, clipește de mai multe ori din ochii, înghite în sec și încearcă să dea un răspuns ironic. -Știu că ți-a mai rămas. Stai liniștit că nu fumez Alberto, vreau doar să beau o guriță de cafea. -Da’ de unde știi dumneata că mă numesc Alberto? -Nu scrie pe plic destinatar Albert-Viorel?! Alberto privește aiurit la plicul mare. “Da. Așa scrie Albert Viorel, 4-stânga. Eu sunt Albert-Viorel. Și stau la etajul 4-stânga.” Albert e din ce în ce mai confuz. Deschide, cu gesturi tremurate, plicul. “Salutări din Rai!” - e o vedere mare, pe care e fotografiată o plajă din oceanul Indian, plină de șezlonguri și fete în bikini. Pe fundal se văd bărbații, bronzați din plin, pescuind în bărci mari, în jurul unui atol. Imaginea degajă o fericire apropiată de nebunie. -Nu înțeleg… -Uneori, nici eu. Și D-zeu îi zâmbește larg. Se așează pe canapea picior peste picior și soarbe nestingherit din cana de cafea. Pune-mi puțin lapte, te rog. Alberto se ridică mecanic, ia cana și se duce la bucătărie după lapte. “Ce bine trăiesc oamenii aceștia?! Televizor în culori, video, dvd, 2 calculatoare, aer condiționat, parchet pe jos, termopane… Hm. Și în Africa… În fine, am să dau o raită prin Africa să văd ce pot face.” Instantaneu, Arhanghelul Mihail apare lângă D-zeu. -M-ai chemat Doamne?! Arhanghelul Mihail privește fioros în jur în căutare de demoni, rotindu-și războinic sabia. Alberto, zăpăcit, nu gășește laptele în frigider. Scapă un pahar de plastic jos. Arhanghelul Mihail tresare și își rotește rapid sabia prin aer. Ce-mi ordoni Doamne? Ce demon trebuie decapitat? -Mihaile, stai jos. Observi ceva ciudat în apartamenul acesta? -Da! Nu s-a șters prafu’ de mult! -Ai dreptate! Uite cât de mult praf e pe televizor?!... Cei 2 privesc atenți, pentru o clipă, praful de pe televizor. În fine… Vreau să iei o legiune de îngeri și să decapitați foamea din Africa. -Am înțeles! Arhanghelul Mihail trece prin ziduri, rotindu-și, cu devotament deplin, sabia. Albert pune cana de cafea pe măsuța mică. -N-am înțeles, cine mi-a trimis vederea?! -Prietenul tău, Ionatan-Beniamin. Nu știai că a ajuns în Rai? -Hahaha! E o glumă, nu?! Ce să caute Ionatan, așa de tânăr, în Rai?! -Pe mine! Albert leșină. D-zeu pleznește din degete și se transformă într-o asistentă blondă cu sânii mari, iar salonul devine, brusc, o sală de operații. -Unde sunt?! Aaaa! Las-o baltă că știu cine ești! Asistenta pocnește iar din degete. Total revine la normal. D-zeu, imperturbabil, bea din cană, încet și suflând să se răcească. -Plec Alberto! Nu uita, Raiul este aproape! Dispare brusc, cana nu cade, rămâne nemișcată în aer. După 2 secunde se așează singură pe masă. Cafeaua încă scoate aburi -Doamne, haide, știu că ești lângă mine, arată-te! Nimic. Se aud doar claxoanele de afară. “Minunile se întâmplă atunci cînd nu așteptăm, ca-n legile lu’ Murphy.” Alberto zâmbește, se apleacă asupra tastaturii și scrie repede: “D-zeu e un factor poștal”.