Afrodita Popescu

trec prin toate culorile nu-ți fie teamă de verdele pe care îl voi îmbrăca e frunza iederei ce urcă la capăt de linie un autobuz prăfuit și cei care au măsurat pământul cu pașii mici încap pe

undeva la marginea drumului surprins în ființa lui tot ce dorea era să poată rupe o vrajă așa cum rupe brutarul din pâine în dogoarea soarelui rămân nebănuite focuri trebuie să te învârți

nu-mi pot dezlipi ochii de pe geamul înghețat prin care încerc să răzbesc afară un soare colorat în albastru iar norii au luat culoarea galbenă înainte de a mă arunca în ei cumva sunt două lumi

lași să se scurgă apa de pe zidurile murdare nu mai pot fi spălate construcția casei începe odată cu fundația doi porumbei albi își iau zborul așa cum au venit în piața mare a sfatului poți

intri în turn cu mâinile goale nici o tresărire sau măcar o undă a unei aripi care să propage de ochii aceia mari verzi trebuie să te acoperi atât de adevărat părea totul îți spuneai că

am decis că această lentoare nu-mi face bine este aici pentru a-mi aduce aminte că luntrea vine mai mereu în partea celalaltă a țărmului într-o zi va fi ploaie și voi privi cum va

blând aluneci într-un oraș din munți peste care trecut iarna privirea scrutătoare de care te-ai putea lipsi cât să adaugi pași sub bolți un anotimp de sunet gotic răzbate laolaltă cu iedera

nu poți face altceva decât să găsești capetele firului pe undeva muzica devoalează timpul ca și cum ar ține umerii plini de ape în ciubere din lemn tare dă să inspire aerul rămas între două

un soi de mimetism acoperă umbrele nopții și păsări zboară pe mai departe ca și când aripile nu le-ar fi deajuns pentru copilul din odaie dragostea e vântul izvoare nevăzute se

scot la iveală scheletele din plastic care a stat până mai ieri pe fundul sacului sânii dimineților multipare sunt de un cenușiu tern cu bătaie spre negru îmi dau seama târziu de cea pe care o

mă întrebam oare atunci ce lipsea din tălpile făcute scrum mersul lebedei cântul cocorului venea mai mult ca un vaiet lung ca după o iarnă ce necontentit vroia să mă anunțe eu nu mai plec de

probabil fiindcă am vrut să fiu eu renunț prima ca și când celălalt s-ar fi gândit dinainte la mine aruncă din memorie părți afective pe asfalt sloiuri de gheață pornesc la vale ca o turmă

e ca mersul pe bicicletă după ce roata a fost brevetată manifest tendința sănătoasă de a-mi feri trupul de clipele în care m-aș putea spulbera ca într-o explozie în miliarde de particule infinit

o punguță destrămată la capete din care care singura mărgică s-a rostogolit în drum nu ți-a fost frică de întuneric pe când îi vorbeai se făcea din ce în ce mai mic se luminau pașii soarele

să te așezi ca o umbră niciodată mâinile nu ți-au fost atât de crăpate ai crede că ai capitulat odată cu amurgul ai crede că e liniște un ochi ți se închide din culoare odată cu

mâna mea la vreo două cvartale mai încolo desprinde cu încetinitorul coaja de pe rană sub groapă o mare de flori înfierbate crestează la capete pământul o ultimă noapte bulboane de gânduri se

rădăcini de mangrove strigătul cocorului construiește o arcă la capăt de lume în osuare se tace a rugăciune și înălțare între limba clopotului și cruce e lacrimă

geamul ăsta rămas deschis vântură inima și rațiunea dinspre timpane o iarnă prinde rădăcini mă adulmecă zidul și iarba cosită se scurge din palme jumătate e noaptea olarului ce umblă

felina înfiptă în oase taie bucăți mari de pradă vietăți care încă se mai zbat să scape aici nu are ce căuta inima pe trepte cerneala se prelinge aerul miroase a negru de fum și liniște

de la marginea nopții soarele îl gândeam ca pe o haltă unde se opreau visele uneori ca la un țintar punctau dinspre toate înspre mine creșteau tălpi ce nu se mai lipeau de pământ era foamea

dacă prin absurd iubirea ar dispărea ai contesta vreodată frigul ? mizez pe faptul că nu m-a observat nimeni răsfir degetele ca atunci când eram mică și încercam să mă ascund de toți și de