sfere
cum tot mă îndepărtez crezând că mă apropii în răsăritul zilei îmi vărs și tolba și toate visele încep să sară strigîndu-mă cum au știut că lipsa lor începe să mă doară? iar nevăzutul ăsta
APAfrodita Popescuantigravitate
lumina ce vine în partea de sus lovește timpanul îți dă sentimentul desțelenirii într-o lume pe care deschizi ochii cu greu
APAfrodita Popescuîn limpezimea apei
cum se așează în tine mărunt, mărunt o ploaie din picături mari și soare și nimeni n-ar putea să spună de unde începe și unde se sfârșește ci doar că ai vrea să stai la picioarele
APAfrodita Popescuîn sens invers/în vers/univers
învinsesem ca de obicei cu pașii mei mici și mers tremurat ceva ținea înapoi aripi creșteau pe spatele cu lumină solară pentru ce mi-ai dat aceste aripi?/pentru când vei vrea să zbori cuvântul
APAfrodita Popescuși a fost o zi iarăși și iarăși dimineață
vei fi ca un copac de pământ în mijlocul deșertului vei avea rădăcini sfidând gravitația și moartea vei naște timpul la momentul potrivit ce era de neegalat a și început aducându-ți visele în
APAfrodita Popescual cincilea locaș al unei zile oarecare
în unele zile în care preferi să staționezi mai mult simți cum pe degete se prelinge infinitatea topită de căldura soarelui de căldura inimă care se împarte dintr-o dată în nenumăratele spații vii
APAfrodita Popescumiroase a vinete coapte și a liniște culeasă din smirna sufletului
cum am aflat să trasez linii peste linii/ tot așa am aflat că dumnezeu este în coastele mele și îmi dau voie să-mi răsfir ființa până la amurg îmi dau voie să-mi răsfir ființa pentru că
APAfrodita Popescude stele călător
nu mai aveam lut iar mâinile mele se întregeau departe, într-o altă dimensiune în cuvânt se loveau din rană curcubeul pe care abia îndrăzneam să îl ating lacrimile urcau înapoi pe
APAfrodita Popescuviața pictează cerul- pe nerăsuflate
pe vremea când alergam timpul în mână cu un avion și-mi închipuiam că așa trebuie să arate zborul viața nu e un simplu trofeu pe care să-l atârni pe perete căutam un prilej să ajung la cârma
APAfrodita Popescugimnosfere
întreabă tatăl cine sunt toți acești morți ce-ți traversează calea? un cort roșu vopsit uitat dinadins acolo o vrăjitoare ce cheamă întunericul în miezul copacilor voi ancora voi fi tăcerea
APAfrodita Popescusă înveți să iei din aripile păsărilor zborul și liniștea unui înalt
într-un loc în care iți spui închide și așteaptă poate că de pe gleznă va țâșni în sus acea teamă ubicuă de început de lume acea teamă ce spulberă pe loc toate casele, toate lanurile în care s-au
APAfrodita Popescusunt de ajuns, și clopote și aripi
dacă trebuie să scrii e ca să nu stea mâna celor nouă ursitoare la lumina unei lămpi se prefigurează în mișcare umbre dar tu nu mai auzi să repeți după mine cuvântul Dumnezeu e imposibil un
APAfrodita Popescuîn deschiderea zorilor sau în fanta inimii
cântul mierlei picură miere în cer ia și te uită la zborul în care curcubeul atinge în treacăt celălalt val, strigă un nume pe atunci nu știam dacă o să mă cheme și pe mine umbra în balans
APAfrodita Popescupentru că timpul are nevoie de timp
nu te mai îngrijorezi când candela se stinge odată cu lumina dimineții în zgomotul infernal de claxoane este suficient să fii prezentă într-un anume fel iubirea îți inundă celălalt piept ea
APAfrodita Popescuai adus pe dinăuntru o pădure iar în luntre cu_vântul
pentru că ai ajuns la un capăt te întrebi ce formă va îmbrăca lumina își va aminti tendoanele prin care a trecut subțiindu-se până la transfigurare în dragoste a rămas la decantat îți
APAfrodita Popescuredburg sau nu
ai dreptate ascund lutul printre cele câteva figurine de ceară dau jos panourile solare înfig țăruși în gura spurcată a pământului fac un singur ochi din iarba răsărită pe fruntea mortului
APAfrodita Popesculumina care a schimbat ziua
trec prin toate culorile nu-ți fie teamă de verdele pe care îl voi îmbrăca e frunza iederei ce urcă la capăt de linie un autobuz prăfuit și cei care au măsurat pământul cu pașii mici încap pe
APAfrodita Popescubăiatul ce râdea a mere coapte și a fulgarin azvârlit după ploaie
undeva la marginea drumului surprins în ființa lui tot ce dorea era să poată rupe o vrajă așa cum rupe brutarul din pâine în dogoarea soarelui rămân nebănuite focuri trebuie să te învârți
APAfrodita Popescupentru că toți am plecat dintre oameni
nu-mi pot dezlipi ochii de pe geamul înghețat prin care încerc să răzbesc afară un soare colorat în albastru iar norii au luat culoarea galbenă înainte de a mă arunca în ei cumva sunt două lumi
APAfrodita Popescuîn zare
lași să se scurgă apa de pe zidurile murdare nu mai pot fi spălate construcția casei începe odată cu fundația doi porumbei albi își iau zborul așa cum au venit în piața mare a sfatului poți
APAfrodita Popesculocuința mea de vară
intri în turn cu mâinile goale nici o tresărire sau măcar o undă a unei aripi care să propage de ochii aceia mari verzi trebuie să te acoperi atât de adevărat părea totul îți spuneai că
APAfrodita Popescuora de fildeș
am decis că această lentoare nu-mi face bine este aici pentru a-mi aduce aminte că luntrea vine mai mereu în partea celalaltă a țărmului într-o zi va fi ploaie și voi privi cum va
APAfrodita Popescupe nume uitată
blând aluneci într-un oraș din munți peste care trecut iarna privirea scrutătoare de care te-ai putea lipsi cât să adaugi pași sub bolți un anotimp de sunet gotic răzbate laolaltă cu iedera
APAfrodita Popescucatetere
nu poți face altceva decât să găsești capetele firului pe undeva muzica devoalează timpul ca și cum ar ține umerii plini de ape în ciubere din lemn tare dă să inspire aerul rămas între două
APAfrodita Popescue ca și cum ți-ai fi luat aripile la picioare
un soi de mimetism acoperă umbrele nopții și păsări zboară pe mai departe ca și când aripile nu le-ar fi deajuns pentru copilul din odaie dragostea e vântul izvoare nevăzute se
APAfrodita Popescucerul și încă o zi
scot la iveală scheletele din plastic care a stat până mai ieri pe fundul sacului sânii dimineților multipare sunt de un cenușiu tern cu bătaie spre negru îmi dau seama târziu de cea pe care o
APAfrodita Popescutu ană, zidește
mă întrebam oare atunci ce lipsea din tălpile făcute scrum mersul lebedei cântul cocorului venea mai mult ca un vaiet lung ca după o iarnă ce necontentit vroia să mă anunțe eu nu mai plec de
APAfrodita Popescueu
probabil fiindcă am vrut să fiu eu renunț prima ca și când celălalt s-ar fi gândit dinainte la mine aruncă din memorie părți afective pe asfalt sloiuri de gheață pornesc la vale ca o turmă
APAfrodita Popescufără
e ca mersul pe bicicletă după ce roata a fost brevetată manifest tendința sănătoasă de a-mi feri trupul de clipele în care m-aș putea spulbera ca într-o explozie în miliarde de particule infinit
APAfrodita Popescucântec de lună
să te așezi ca o umbră niciodată mâinile nu ți-au fost atât de crăpate ai crede că ai capitulat odată cu amurgul ai crede că e liniște un ochi ți se închide din culoare odată cu
APAfrodita Popescunu e loc destul
nu e loc destul să te așezi confortabil timpul nu ne îngăduie în repetiții înainte de toate am intuit unde aveam să fiu luna își îmbracă ochii roșii arde cel mai îndepărtat punct al
APAfrodita Popescuun ultim dans
mi-am adjudecat și cel din urmă gest știam că nu avea ce face fără mine ostenită singurătatea îmi lăsase celălalt capăt al drumurilor irisul zilei îmi scufunda penajul în timp impuritățile
APAfrodita Popescuiluzia
Prismă a realității frânte aleargă tăcută prin oasele tale. Decolorat, un soare alb îți răscolește simțurile. Potrivește ceasul în file de poveste și toarce un fir dezlânat, subțire. De a
APAfrodita Popescu