Adriana Lisandru

„și tot așa...” ce, Lavinia?
sau unde?

întreb pentru că mi-e destul de greu să trec de la copac (fie el și un anume „pom”), la ochi.

mulțumesc pentru trecere.

nu văzusem comentariul tău, m-am întors să-ți mulțumesc

„mugure de gând” - da, uneori înflorim, alteori vine vreme de secetă

Valentin Irimia, și eu sunt într-un continuu război cu titlutile.
să găsești numele potrivit - oh! nici măcar profeții nu au reușit.:)

mulțumesc pentru lectură, mă bucur că această policromie a transmis ceva.

și eu ce pot să fac, Victor? :)

Silviu, „poezie de cameră”, spui... :)
zâmbesc (verde) fiindcă nu mi-ar fi trecut prin minte să o cataloghez astfel... sau altfel. dar ai dreptate, i se potrivește.
mulțumesc și mă bucur să aflu că încă mai zăbovești prin poeziile mele.

Liviu Nanu, încântată de vizita ta! :)
rară, dar cu atât mai valoroasă.

în afară de secvențele aproape cinematografice (strofa 2, cea cu pancartele), de umor (care-i peste tot) și autoironie (strofa 3, mai ales), e de remarcat tandrețea și nostalgia discretă din prima strofă - deci, un titlu care-i vine mănușă).

aaa, în paranteză fie spus, e de apreciat și curajul! – nu de alta, dar unii ar fi tentați să confunde eul poetic cu… Liviu Nanu. :)

mi-a făcut plăcere această poezie, stimate maestre!

Dane, dacă mai vezi gândăcelul ăla, să-i spun că-mi cer scuze - am schimbat și numele stăpânei său, și sexul! :)) (Farago, deci).

sau din Faragà faci tu un alt personaj...:)

sunt niște întorsături de idei aici cu totul neașteptate,
poftiim, aflu lucruri noi, de pildă că moartea adoarme uneori cu capul pe fața de masă, că gândăcelul lui Faragă a rezistat sub pumnii strânsi, că beția poeților e cam mincinoasă, dar, desigur, comisă din pricina abuzului de bune intenții.

un text surprinzător și strălucitor!

cine vrea să afle mai multe, să-l citească!

până la urmă, mi-am zis, căldura acestei mâini și speranța unul „răsărit glorios” merită să ignor acel „nașparliu”, care a picat în mijlocul textului de parcă cineva i-ar fi dat brânci.

te salut. mi-a fost dor de tine.:)

exact asta mi-am spus și eu: „nu-mi amintesc să fi întâlnit o asemenea comparație”.

câinele acesta a fost salvat din uitare!:)

așa că steaua dată de Dan mă bucură, văd că el a fist mai gurajos decât mine.

un poem foarte fain. cel puțin, cu strofa asta m-ai topit!... :)
„mă simt ca un câine
închis în casă
așteptându-și stăpânul
nu cunoaște ceasul
din când în când
ridică ochii spre ușă
sperând că se va deschide”

- e o comparație pe care greu o poți uita.

*dacă nu se supără...
(am un talent teribil în a face gafe de genul ăsta. scuze.)

Ionuț, eu aș zice că e o poezie frumoasă, mai puțin strofa a doua. dacă aș fi în locul tău, aș renunța cu totul la ea. firește, dacă nu se supără mama. :) sau poate mai lustruiești ceva pe acolo…

mai am o sugestie pentru strofa a treia, unde aș spune
„vântul trece sever printre bătăile inimii”
(de dragul ritmului care există în restul poeziei)

ultima strofă e foarte faină, coagulează bine stările.

te salut. o să mai bat la ușa ta. :)

am vrut să tai două cuvinte din poem, la ele mă refeream în P.S., și anume „luciferic” și „universală”.
nu știu de ce n-am reușit, așa că spun aici.

Când am terminat de citit poemul acesta, am simțit că mă copleșește oboseala, așa, ca o durere de vertebre. Pentru că nu e doar tristețe aici, e resemnare, secătuire și o luptă la care, vrând-nevrând, ești obligat să participi, sau într-o zi poți fi…), chiar dacă acum privești din postura ta de „rezervă”, ca cititor.

de exemplu:
„desprinderea este grea uneori
mă îmbrac încet ca un toreador
la întâlnirea cu ascuțitele ei coarne

o iubire este ca o vertebră ieșită din rând
apăsând nervul luciferic
te doare prezența dar și absența ei„

„cum se retrage viața
aidoma unei răni supurânde
care se vindecă până pielea universului
vibrează în stringuri!”

sau apoi finalul, ca un ultim efort spre o mobilizare fără un sens clar:
„oare cum ar fi arătat portretul robot al unui înger
între degetele lui andy warhol?

să dezmembrăm lumile ca pe niște jucării
să aflu cum funcționează
bucata asta de cer care plutește în tine”

P.S. deși mi-am propus să nu mai sugerez nimănui să-si modifice textele când ansamblul nu necesită asta, îndrăznesc să mă abat acum de la propria mea regulă. Ai văzut unde, să spun și de ce: acolo simbolul nu mi se pare necesar, ba chiar cumva… frivol, alături de starea pe care poezia în sine o generează [și nu-mi vine să cred că spun asta despre simbol… tocmai eu! :)]

pentru lectură și analiză, Viorica.

„E tot ce pot unii aprecia, sanii la femeia contemporana.”

Vioroca Petrică, nu ne cunoaștem, dar, dacă va fi să ne întâlnim într-o zi, pentru vorba asta dau un Bordeaux!
până atunci, mulțumesc pentru hohotul de râs matinal! :)

Simona Simina... :)
mulțumesc.

Anca, merci pentru sugestie, dar nu. :) tu ai un ochi atent, dar, de data asta, textul va rămâne așa cum e, cu „locul lui comun” cu tot. fie și numai pentru simplul motiv că dacă-l scot de acolo, ar trebui să scot tot fragmentul acela. și nu vreau. fiindcă restul ar rămâne în aer și eu pun mai mult preț pe ceea ce doresc să transmit, decât pe goana după „originalitate fie ce-o fi”.

Petrică Viorica, mă bucur că ți-a plăcut.

vă mulțumesc pentru bunăvoință și semnele de lectură.

Eugenia, mulțumesc pentru punctulețul roșu. :)

mai bine dură (cu rezerza de rigoare, totuși) decât... provocatoare a clasei muncitoare. nu de alta, asemenea provocări de acest fel îmi displac.