obloane de fum

cu profunzimi. După ospățul de seară, simt că mai e nevoie de o strofă la același voltaj cu precedenta, o continuare a ideii vulturilor cu incifrarea de rigoare, altfel ideea gravă a poemei pare expediată prea rapid în imaginile care o urmează, imagini din alt registru ideatic.
Așa cum înțeleg eu lectura acestei poeme toată greutatea ei filosofică stă în:

undeva mosorul se învârte în gol
nu mai e nimic de țesut
doar numele tău
clopotar
cheamă vulturii la ospățul de seară

Aici aș vrea să insiști mai mult pe crearea unor imagini și sensuri cu încărcătură de miez copt al poemei tale.

din păcate (sau din fericire...oare cum ar fi mai potrivit?) acesta este un text \"născut, nu făcut\". și acum nu mă pot întoarce spre el, este un făt prea fragil. poate mai târziu, poate...

oricum, opiniile sunt binevenite, vă rog să nu mă înțelegeți greșit, nu e vorba de încăpățânare ori de prostesc orgoliu de autor, ci doar de persistența stării acute care a dus la scrierea lui. se va risipi și ea...

vă mulțumesc.

Ințeleg perfect ce spui tu, tocmai asta e și sugestia mea, la talentul pe care îl ai să contribui și conștient, după o perioada de instalare confortabilă a poeziei născute spontan în matcă să treci la prelucrarea ei. Numai așa poți scoate mici bijuterii ca o cutie muzicală chinezească, ce nu numai încântă dar au și rezistența în timp.
Am observat că închei pe un ton de conversație și lirism. Și aici vezi cu se echilibrează acest ton cu restul poemei.Știu că e anapoda să faci și desfaci un lucru venit natural, dar sunt unele imagini, unele idei, o atmosferă care de multe ori roagă spre aprofundare.
Observ de asemenea tendința ta ludică în facerea poeziei și aici îți sugerez să analizezi în lecturile tale de poezie ludicul superficial și ludicul doar ca parență, care ascunde un întreg război de țesut, motive, culori, artă.
Deși omului grăbit de azi îi poate apărea îmbietor ludicul facil, dăinuirea în poezie de firul timpului va consacra ludicul cu substraturi de profunzime.
Cu alte cuvinte, talentul trebuie, zic eu, canalalizat spre ludic doar ca forma, nu conținut.Avantajul tău este că ai ușurința de a crea spontan ludicul în formă poetică, tot ce îți rămâne de făcut e să-l incifrezi cu sensuri, miez, mesajul artistic, vocea ta ca intelectual care nu doar te joci cu vorbele dar spui ceva ce trebuie ascultat.

și eu, care mă temeam că textul ăsta păcătuiește prin gravitate și, întrucâtva, prin excesiva încifrare!

pentru că, dacă se trece de primul nivel de lectură, are niște chei (din cele pretențios spus \"hermeneutice\"); aș spune chiar că, dacă e vorba de un joc, nu poate fi de-a v-ați ascunselea.

cred că nu m-am lecuit, prima (și deocamdată singura) mea plachetă de versuri se numește \"De-a baba oarba\".

sincer acum, m-ar ajuta să știu în care din versurile de aici vi s-a părut că ludicul este în exces. e bine când poți împrumuta ochiul altuia.

mulțumesc pentru revenire.

nu, e vorba de ludic în exces, ci de inserarea lui în cele două imagini de încheiere, inelul și hulubul. Sunt de o mare frumusețe, dar contravin tonul grav al poemei, e ca și cum nu te-ai lua în serios în ce spui mai înainte. De asta simt nevoia unei tranziții, măcar o altă strofă cu dublu joc, serios și copilăresc.
Cel puțin asta e părerea mea in ce privește judecata de valoare. Judecata de gust îmi spune da, pentru fiecare vers și totul e frumos aici, chiar seriosul de care te temi.

chiar nu mă jucam acolo. deși nu-i rău că se poate privi și astfel...:)
însă n-aș vrea să decriptez aici (cel puțin, nu acum) semnificațiile inelului, ale porumbelului și ale ochiului.

când mă joc, recunosc, ați văzut doar...:)

P.S. mi-a făcut plăcere acest diaolg și mă bucur să văd că primul, mai...furtunos, n-a lăsat urme. apreciez mult.

ca și când aș sta într-un cuib ancestral și m-aș înveli cu tăcutul acestui poem
ce sfârșește de-adevărat și cu-adevărat începe.
numai bine!

da, ai prins firul potrivit.:)
mulțumesc de vizită.