Trecerea

Inceputul e banal, dar cine mai citeste inceputuri? Poezia ta are armonie interioara, viata, ritm... Ultimul vers in schimb e din alta poezie; reteaza ritmul si te lasa agatat, ca o melodie care n-a incaput pe caseta si a ramas agatata in mijlocul solo-ului de chitara. Daca ar fi poezia mea, as acorda ultimul vers cu \"Sufletul, otrava, arsura\" (de ex: \"Ca nisipul, de-a dura.\" - ca si continut e tembel, stiu, e dimineata si is adormit, dar are exact ritmul care trebuie). Si as schimba primele doua versuri. Nu stiu cu ce - din aceleasi motive matinale - dar le-as schimba. In rest, vezi concluzia :)

Hm..cam trist ce-ai scris tu aci..si mai mult, imi inchipuiam cum se intampla..o desirare..pana la disparitie..

vezi poezia asta ca pe o evadare dintr-o situatie care te lasa fara optiuni...imaginea este vie si sincera!

Am scris poezia asta intr-un moment in care as fi vrut sa urlu si sa ma dau cu capul de pereti, dar n-am fost in stare sa schitez nici un gest.Stateam, pur si simplu, pe terasa spitalului si asteptam s-aud un raspuns pe care stiam ca nu-l voi auzi niciodata... Aveam senzatia ca...nu stiu si sincurul lucru pe care am putut sa-l mai fac asteptand ceea ce nu se mai putea intampla, a fost sa insir vorbele astea pe un servetel...
Ti-am spus toate astea ca sa incerc sa-ti explic de ce nu pot sa schimb nici macar o virgula... si nenorocirile vin totdeauna pe neanuntate si intr-un mod cat se poate de banal...

Cateodata mai uit si eu ca poeziile nu sunt scrise numai de amorul artei... si ar trebui sa-mi fie rusine, pentru ca stiu exact cum m-am simtit eu cand cineva mi-a \"ras\" o strofa dintr-o poezie scrisa cu sufletul, numai pentru ca \"suna mai bine fara\".

Si-am sa-ti impartasesc un secret pe care putini il stiu: poeziile sunt o forma de magie. Si daca scrii din suflet o poezie pentru cineva, ea va ajunge intotdeauna la destinatar, indiferent de cat de imposibil ti-ar parea tie drumul.

Iti doresc sa ti se scurga toata otrava din suflet si sa ramana numai liniste.

Laurentiu

Poeziile nu sunt scrise niciodata numai de amorul artei, doar proza mi s-a spus ca se poate scrie asa. Nu stiu de ce cred ca poeziile sunt ca oamenii, ori vin si pleaca, ori, cand raman, iti dai seama cat de mult seamana cu cei care le-au scris.
Sa nu te dai niciodata cu capul de pereti, indiferent ce ti se intampla, ce si cine este sau nu mai este in jurul tau. E viata, atat. Important e sa mergi mai departe si, cum imi spunea colega-mea, intr-un drum spre Cluj, candva, in toamna, sa iei aminte de la copaci si sa poti imbatrani la fel de frumos ca ei.

Si chiar daca, undeva, cineva, ti-a \'ras\' o strofa dintr-o poezie, din banalul motiv ca \'nu suna bine\' sau ti-a spus inceputul nu e ok sau schimba finalul... poate acel cineva a simtit ca e mai bine asa, nu pentru acum, ci pentru atunci. Atunci, intr-un viitor, cand si tu, cu liniste in sufletul mai inteleptit, ii vei da dreptate.
Totul se misca si, pentru ca nu se misca \'din nimic\', trebuie facut sa se miste. Iti inteleg perfect durerea care a determinat o astfel de poezie. Poezie care, pentru tine, este ca o icoana. Daca te-ai uitat bine la icoane, ele se transforma in timp. Noi le dam viata. Le facem sa planga sau sa zambeasca. Le modelam dupa chipul si asemanarea noastra. Fa in asa fel incat icoana ta, oricare ar fi, oriunde, sa poata zambi.