alo

Adrian, nu ne-am întâlnit încă pe poezie.ro deși am făcut cândva la Croco, actuala B C R, un schimb de cărți. Dar de poezia de față nu pot să trec fără să-ți spun cât de mult mi-a plăcut. Are fior de la început la stârșit prin însăși faptul că mama spune doar*alo, alo* și începe să plângă. Realitate crudă și finețe în exprimare.

Cu prietenie
Victor

când o emotie puternica dicteaza acest \"înlauntru foarte personal\" tragic,în stare bruta ,efectul este rascalitor
e frig ,e trist ,hamletian,crunt si amar ,început si sfarsit de lume,vid absolut,stare de gratie a unui doliu care nu se mai termina ,al unui înger pazitor ce ne-a dat viata,transformat în icoana vorbitoare...desi invizibila...
eu am scris despre tatal si fratele meu ,si mi-am facut mai mult rau decât bine
mortii ramân VII în noi...e tot ce le mai ramâne din trecerea lor prin univers...unde s-au întors si unde numara în liniste stelele ...
când vor termina poate se vor întoarce sub forma de flori,de copaci,de pasari...

sensibil, ca orice barbat cand isi reintalneste mama, chiar si in vis.constructie frumoasa.lirism sincer.tristete ca o bijuterie incastrata cu imagini si regrete.cu prietenie.

Adrian,
am citit cu placere. un pohem despre mama noastra cea de toate zilele si noptile. sens, timbru, stil. felicitari!


cu prietenie,

Cred că această poezie trezește emoția din amalgamul ăsta rătăcit al amintirilor sau al urmărilor.
A fost totul ca o secvență ruptă dintr-un film românesc de buget redus, însă cu o poveste înduioșătoare, supusă inimilor tuturor.

mama ei de viață
mama lor de întâmplări
mama lui de suflet ...

Vorba domnului Victor Țarină : realitatea este crudă.
Când îți impui să exprimi realitatea în niște versuri, trebuie să o simți, iar dvs o simțiți și nu numai. Simțim și noi talentul - naturalețea - dar și munca fără de care o impresie optimă nu ar exista.

E un poem cu o miză personală și ăsta e și motivul pentru care mă bucură faptul că ați rezonat cu el. Dacă avem emoții comune, înseamnă că sîntem încă vii.

Doamne, Dumnezeule!
Patetismul meu nu e justificat decât de imposibilitatea de a-mi gasi cuvintele!
Ce sa zic, si despre ce?
Despre clarviziunea divina a autorului, despre delicatetea sa sufleteasca? Despre minunatele comentarii de mai sus,despre cât am fost întotdeauna de miscata de viziunea masculina a tandretii (vorbesc de autor si de autorii comentariilor.......) Doamne, fa ca si fiul meu sa ma vada prin ochii poetului!
Si, în alt registru, îmi regasesc în aceasta poezie turbarea în fata inaccesibilului. \"Rien n\'est mieux dit que ce qui n\'est pas dit\". E ciudat ca-mi vine în minte tocmai à propos de acest motto exemplul unei nuvele de Camus, în care eroul, lânga sicriul mamei, nu pomeneste o iota despre durerea personala dar te face, prin descriere, sa sari pe pereti de exasperare, durere, tristete, neputinta...