adrian rentea

Pe cerul de Martie și-n al meu cuget Nori de cositor mărșăluiesc funebru Orașul îmi pare un întunecat bunget Pictat în nuanțe sinistre de gri și negru Amanții refugiați în mansarde

Ce paradis pierdut mai speri să găsești când vânturi bezmetice ridică hulpave valuri cănd naufragiat printre zdrobite epave pe un țărm stâncos viața-ți revezi la ce paradis pierdut mai poți

Un glas divin îmi șoptește în noapte: Tot ceea ce suntem e praf în vânt Nimic nu durează, efemere-s toate, Toate câte vezi între cer și pământ. Șoaptele-și însoțea cu săruturi caste, Valuri ne

În viscolul aprig, furibund, Croindu-și drumul prin nămeți, Cu pasul istovit, muribund, O mamă se grăbea la ai ei băieți. Rătăcind prin întunericul brut, Cu frigul pătrunzându-i în

Cu o voce ce curge în duioase șoapte, Cu buze ce îndeamnă la dulci păcate, Mă ține treaz până târziu în noapte, Visând la basme cu zâne și palate. Cu părul prins ca o școlăriță ștrengară Sau

Pe strada Baladei grădina e acum pustie Mesele părăsite așteaptă zile mai bune Dar cerul cenușiu de toamnă târzie Nu dă semne c-ar vrea să se imbune. Doar frunzele mai zăbovesc prin grădină

Nici urmă de iarnă, doar niște beteală, Totu-i uscat pe afară ca-n miez de vară. În vitrine nămeți de zăpadă artificială Amintesc că se apropie Sfânta Seară. Pe străzi au apărut deja primii

În zadar tot vrem să rescriem capitole întregi din carte În zadar tot încercăm să dăm filele înapoi bântuiți de spectrele iubirilor moarte cu otrava amintirilor ne îmbătăm când într-un târziu

M-am decis să mă închid în casă de azi. Poarta am să o zăvoresc în urma mea, De jur-împrejurul casei voi sădi brazi Și voi arunca pelin în apa din cișmea. Eu, cel mereu de oaspeți

Când sufletul ți-e sfâșiat de colți de fiare Și noaptea îți presară peste rană sare; Când colții mușcă adânc din inimă și fiere Și nici în zori sarea din sânge nu piere. Când demoni în poartă

Visele- ce dulce desfătare dar Doamne și ce chin când până și în vise demonii tot singur ți-i înfrunți Visurile- sublimă exaltare dar și un chin nesfârșit când rând pe rând le îneci pe

Iarna, mândră crăiasă, A venit tiptil azi noapte, Pe a lui Brumărel mireasă Alungând cu dalbe șoapte. Zorii limpezi de cristal Dau printre copii alarma, Dinspre parcul municipal Ca un vuiet

Tu: ești al nopții astru Ce pătrunde printre oțelitele zăbrele, Poleind în scânteieri de alabastru Pereții jilavi ai temniței mele. Tu: ești insula izbăvitoare Răsărită în zorii diafani ai

Într-o zi la fel ca orișicare Rătăceam pe ale parcului alei Când, obosit de lunga plimbare, Poposii la umbra unui vajnic tei. Pe banca ferită de priviri și soare, Zăbovind îndelung, am

Rătăcit într-un albastru de cristal Un solitar bulgăre pufos de vată Plutește-alene peste a satului vatră Într-un decor de basm autumnal E o duminică de toamnă târzie Brumărel domnește peste

Dormit-am în verde pat înțesat de iasomii Și cântec de greieri și murmur de tei, M-au legănat. Visat-am sub bolta poleită cu stele mii Și-n creier de munte, aproape de zei, Pacea mi-am