Adrian Nicula

Marea lui Debussy aruncă talazuri de note-nghețate- n-eterne turcuaze mare-nmiresmată mare mătăsoasă mare de cristale firavă frumoasă marea-mpresionistă de Turner, de Monet îți spargi

În umbra morii lui Daudet, modestă Mi-am cumpărat pământ pentru grădină: Încadrată între sacri măslini, va fi păzită De miile de cicade: o armată veselă, nonconformistă. În grădina mea voi fi

Lacrimi de furie curg peste frânturi de suflet destrămat, Încununate de victorie târzie, străpunsă de sulița Atenei, O bogăție de inestinabile valori ancorate în titanica memorie, Garanție de

Aș vrea să fiu un pescăruș, Să plutesc deasupra zării, Să-mi înmoi aripi de tuș În spuma valurilor mării. Te strig! În zborul agitat Îți tulbur liniștea-nserării, Te caut zadarnic,

Iarna venise, ca de obicei, cu frig și vreme urâtă. Statul în casă nu era însă o opțiune. Decât acasă mai bine în vreo cafenea sau alte locuri, cât de cât liniștite, unde se mai putea învăța.

PX peste tine, Arelas, fostă capitală de uzurpator, Oraș copleșit de istorie, oraș de oaspeți primitor, Despre care se spune: Van Gogh trăise aici pentru un timp … Pășesc pe alea acoperită de

Pogoară-Te peste noi, Duhule Sfânt! Vorbește-mi, Dumnezeule vorbește-mi, Nu vreau să aud, ce spun și cred alții Despre Tine, din gura Ta veau să-ascult Fără interpretări, pur, al Tău

Pe poteca din mijlocul grădinii te mângâie din stânga și din dreapta, frunze de viță de vie, mai întinse, mai încăpătoare decât palmele bărbatului agricultor, celui ce îngrijește ogorul cu sapa și

Pe măsură ce te înțeleg – vreau a mă-nțelege, Și îmi doresc o idee pe care să-o pot alege, Să-o pot pune pe pânză, nebunește, nerăbdător, De-exemplu-o scenă din Zalamea, cu-un

Peste verzi livezi și câmpuri, de te uiți mai cu seamă, Vezi eroii altor timpuri rămași singuri pe afară, Mulțumiți de-a lor viață, cum că au trecut prin luptă, Se târăsc acum în cârje, râzând

Vom plânge pe plaje desțelinate Printre bolovani și conserve goale, Când risipitorii vor fi știut a irosi Ultimul fir de nisip. Vom admira un asfințit de soare Pe-o mare de gunoaie și

țara îngerilor trimitea corăbii pe-ntinsul mărilor -ncărcate cu dubii cu căngi și harpoane mereu să cuteze slujbași la coroane plecau să vâneze balene uriașe și alți monștrii

Din roman cobor în Paris, metropola-aventurilor galante. Martora intrigilor de la curte, a balurilor elegante, Parisul, leagăn al artei și literaturii, Parisul legendar, Fiecare colț de stradă

Nu te mai recunosc și văd cum dispari În mulțimea de siniubiri comune Tuturor și care peste măsură Te consumă iar din tine rămâne, Frumoasă mască neînsuflețită, Doar amintirea, ființă

A râde, când nu e nimic de râs, A explica, când nu e nimic de explicat A discuta până la senzația de greată Toate le cusuți cu albă ață. Vorbe, mofturi, apropouri Scoase

Departe de Notre-Dame, de Turnul Eiffel, departe, Un pod singuratic, un pod între viață și moarte. Aici sună etern requiemuri, neîntrerupte, Ce acompaniază invizibile lupte. Chinuite suflete

M-am îndrăgostit de zorii roșietici, Dar în drum spre ei am dat de-atâtea piedici Încât, cu timpul, m-am descurajat de tot... De-a mă obstina nu are rost. Fiindcă acei zori reci ai

Aleea de baobabi uriași, cu scoarță de cupru, Ne invită spre o plimbare fantastică, Eu, adult și melancolic, el, mic și neastâmpărat: Îl țin de mânuță și trebuie să răspund la mii de

Ajuns la poalele muntelui zăpezii, Am intrat pe poarta soarelui amiezii Întâmpinat de firave căprioare Și cântece de prigoare. Urcând treptele de marmoră albastră, Pe lângă roșiile mușcate

Treceam într-o zi friguroasă de iarnă pe potecuțele satului meu, oarecum grăbit, deși mă înfundam în zăpadă și nu reușeam să înaintez atât de repede, cum mi-aș fi dorit, treceam cu atenție prin

Mă duc acum spre mare, Venind din înălțimi, Cu mintea goală de gânduri, Cu nimeni alături; Eu și marea singuri. El vine, Astru strălucitor, Aducând Lumină. Viața întreagă se schimbă, Îmi