Adrian Munteanu

Îmi vine să cred că trăirile noastre din vis sunt cele reale și că realul în care ne zbatem este o perpetuă luptă cu neființa din noi. În vis îl iubim pe El cu adevărat. În realitate am uitat de mult să ne mai ridicăm ochii.
Dacă m-am gândit la așa ceva înseamnă că am avut un adecvat punct de pornire în acest poem.

Întradevăr, nici eu nu sunt mulțumit cu interpretarea inițială, cu acea persiflare a divinului. Dar aceasta este , probabil, vina mea, prin moștenirea venită de la părinți care m-au învățat să port un respect fără margini, uneori fără explicație și putere de interpretare personală, oricăror precepte venite dinspre religie. Chestie de anchiloză în tipare.
Pledoaria propriu-zisă este, însă, pe cât de surprinzătoare, curajoasă prin sinceritatea ei, pe atât de expresivă. Aici te-ai putea întinde cu discuțiile și interpretările personale, cu divagațiile lăuntrice, peste întinderea pe care o are eseul. Poate că este rostul lui, pe care și l-a atins.
Mă mărginesc să văd și să simt enorm de multă tristețe, dezamăgire și sentiment al dezădăcinării, dar și speranță. Speranța în acel \" acasă \" pe care-l putem făuri indifereent de spațiu și depărtare geografică.
Din păcate, până când această speranță să ajungă realitate, va trebui să ne culcăm și noi, osteniți, în lumea celor drepți. Poate nici atunci..,.nici peste câteva generații...nici...mi-e și teamă să o spun...niciodată.
Numai că nu se va putea spune că nu ai zis și nu ai gândit așa, că nu te-ai aplecat asupra unor adevăruri esențiale că nu ai făcut ceea ce puteai să faci, măcar așa, ipotetic.
Să rămânem totuși cu speranța. Ce altceva mai bun avem de facut ?

Ai făurit o cruce prin care sfințești \" slujba dimineții\" și îi dai măreție și solemnitate statuară.
A ajuns până la mine gustul de rouă, lacrima lunii, toamna ca o primăvară și versul cel mare.
I-aș spune pastel contemporan.

Emoționantă întoarcere poetică la dimensiunea celei mai frumoase vârste, copilăria, la vârsta adevărată , singura pe care Dumnezeu ar fi trebuit să ne-o dea, ca să ne salveze, pentru a umbla \" în sufletul gol \", cu o sărăcie primordială atât de profundă.
Ai introdus în final și dimensiunea mitologică, de neocolit în adevăratul spațiu al inocenței din noi.
Nota de adâncime și expresivitate sporește prin stilul colocvial, al vorbirii directe și al dialogului întrezărit.
Îmi scot pălăria. Nu numai virtual..

Ceea ce m-a făcut mai întâi să mă opresc, dincolo de nota diafană a unui spațiu neprecizat, misterios și poetic - probabil al poeziei în sine, al gestului creator - este împletirea dintre versul liber și infuziile rimate și ritmate. Într-un asemenea context, procedeul sporește aura candidă a alcătuirii.
Salut o mureșeancă, orașul unde mă poartă ocupațiile radiofonice.

Vasile,
Ca întotdeauna ești reflexiv la sugestiile textelor și chiar neașteptat de aproape de niște drame reale , de niște speranțe neâmpărtășite.
De un singur lucru îmi pare rău : că în multe momente nu reușesc să fiu la fel de prezent. Situația mă necăjește în sine, nu sunt un om inactiv ( cred că o demonstrez ), dar ajung cu greutate la un calculator, în afara orelor de serviciu, acolo unde se poate, în lipsa unui calculator în propria mea casă și dincolo de atâtea obligații cotidiene.
Voi reveni, totuși, în curând.

Vasile,
Ca întotdeauna ești reflexiv la sugestiile textelor și chiar neașteptat de aproape de niște drame reale , de niște speranțe neâmpărtășite.
De un singur lucru îmi pare rău : că în multe momente nu reușesc să fiu la fel de prezent. Situația mă necăjește în sine, nu sunt un om inactiv ( cred că o demonstrez ), dar ajung cu greutate la un calculator, în afara orelor de serviciu, acolo unde se poate, în lipsa unui calculator în propria mea casă și dincolo de atâtea obligații cotidiene.
Voi reveni, totuși, în curând.

Saritura pe care o imaginezi inca din titlu are gesticulatia articulata ca intr-o desfasurare facuta cu incetinitorul. In aceasta stare au fost posibile adaugiri nuantate de miscari interioare, asemeneaa ecoului dinlauntrul melcilor, ultima si cea mai frumoasa rezolvare poetica.

Influenta sarbatorilor abia trecute este doar un punct de pornire pentru un poem in care repui in discutie una dintre cele mai profunde si niciodata rezolvate probleme de constiinta.
Contrabalansarea imaginilor om-divinitate si intrebarea din partea a doua prinde bine desfasurarilor de stari ca si finalitatii poemului.
Nu numai pentru ca asa se indica, dar si pentru o mai buna lecturare, eu as folosi diacriticele.

Gina,
Noutatea este o treaba relativa. Niciodata nu se stie cand cei din urma vor deveni cei dintai. Sa ne mai auzim si alta data, cu placere. Eu voi fi punctual la intalnire.

Incerc sa inteleg de ce ai pus textul de mai sus la personale si nu la poezie. Deocamdata imi raspund singur : pentru ca tot ce atingi devine poezie. Apropos de final, iata inca o dovada a faptului ca pot sa spun ca poti.

Ion,

Cuvintele au o valoare suplimentară atunci când vin de la cineva pe care l-am intuit, de asemenea, că are în sânge patima bijutierului de slove.

Nu.

Șerban,
Probabil a ajuns acolo pentru a te determina să gândești. Ceea ce nu încerci să faci, cerându-le altora să se exprime.

Silvia,
Foarte interesant ce spui. Claustrarea pe care ai remarcat-o - și care este reală- este autoimpusă. Sunt un individ căruia nu-i priește înserierea, atmosfera încinsă de prea multe capete care gândesc pe aproape, în aceeași manieră. Aș simți că mă sufoc, că mă calc pe bătături cu o masă amorfă și nesfârșită de indivizi, mai mult sau mai puțin necunoscuți.
Așa stând lucrurile, am acceptat deliberat să pornesc pe un drum unde respir în voie, unde se aventurează puțini și unde, eventual, pot veni cu un timbru personal, cu propria contribuție mai ușor de identificat prin slaba raportare la texte asemănătoare în contemporaneitate.
Apoi, paradoxal, mă simt mai bine în formule impuse, pentru că îmi dau senzația bijutierului care trebuie sa cizeleze îndelung până să poată numi produsul muncii lui, podoabă de atârnat la colț de suflet. Libertatea prea mare de mișcare îmi disipează intențiile pînă la diluarea lor.
Mai trăiesc cu convingerea că orice formă poetică, indiferent de momentul în care a fost concepută , poate rezista in aceste timpuri, dacă e bine și contemporan alcătuită. Chiar am vaga speranță că aș putea să fiu unul care să readucă în atenție forme literare greșit trecute în uitare. Poate este o doză de egolatrie pe care o ascund totuși printr-o fervoare cu care m-am așternut la lucru. La urma urmei, oricât ar fi de corect și nimerit, cred că fiecare trebuie să facă ceea ce se pricepe să facă, asumându-și dificultățile și eventualele reproșuri sau chiar strâmbări din nas.
Atâtea ar mai fi de spus, dar mai avem timp, iar întâlnirile sub aura textului poetic, să sperăm că nu se vor încheia aici.
Faptul că ai adăugat o stea - cu toată claustrofobia pe care ai resimțit-o - nu poate decât să mă onoreze, pentru că vine din partea ta, și să-mi spună că, în definitiv, și claustrofobia poate fi o stare poetică.

Un poem despre cuvânt asociat erotismului este un lucru rar întâlnit și nu poate veni decât dinspre un suflet viril sau cu dorințe de virilitate ( poetică ).
Mi-am adus aminte de \" Un veac de singurătate \", doar pe acolo, într-un spațiu toropit de inerția pustiului, am mai întâlnit ceva asemănător.
Se întrevede un timbru personal.

Să-ți odrăslească și ție lumina speranța de mâine și împlinirile ce vor veni.

Pentru că mai și creați,
Nu umblați doar după ouă,
Cinste vouă !

Greșești. Nu te-au ajuns viitoarele blesteme. Numai momentul ales pentru o \" îndrăcire \" zănatecă mi se pare cu totul surprinzător.
Dincolo de poem, să-ți fie cugetul împăcat, lumina pe aproape și speranța.

Trecem peste toate, doar ne apropiem de sărbătoare.
Și mâine va fi o zi. Cu siguranță mai bună. Pentru creator și pentru cititorul lui.
O veste : Hristos va învia mereu .
Să-ți fie cugetul împăcat și speranța pe aproape.