Adrian Munteanu

Desigur, respect opinia unui om care se apleacă decis spre acest gen. Voi reflecta, iar unele lucruri chiar le găsesc îndreptățite. Prind din spor concluzia și mă face să zâmbesc, pentru că, după alte proiecte finalizate, mă tentează să mă îndrept, de această dată, spre nicăieri.
Deocamdată constat că a te îndoi e una, dreptul cititorului, dar a vorbi de nonsens e prea mult. Apoi mă nedumerește obstinata întrebare ( școlărească și ea, nu?) \"ce vrea să spună poetul în versul...\"
Mai vorbim.

Știu ce spui, Dana, dar nu se întrevede un capat al drumului. Nu facem decât să ne căutăm mereu. Nici nu vreau, de altfel, să mă găsesc. Când se va întâmpa acest lucru, înseamnă că am ajuns la capătul drumului.

Acest \"dincolo\" îl dezvălui până la sfârșitul cărții, cu secvențele luate în ordinea desfășurării lor. Așa cum duc eu lucrurile în acest nou volum, am avut de-a face cu o chemare neacceptată. Deocamdată nu mi-a plăcut ce am văzut la intrare și am decis să mai rămân pe aici.
O să vezi.
Mulțam că ești aproape.

Sub frisonul acestui \"blestem\" se desfășoară întregul volum. La acest liman am ajuns. Temporar. Cred că am puterea să trec dincolo. N-am putut să nu consemnez momentul. Este, așa cum fericit ai remarcat, un dans al morții care, în esență, îi stârnește, mai devreme sau mai târziu, pe toți cei care viețuiesc împreună cu noi. Să ne auzim....sănătoși.

686 ( astazi sunt mai multe) sunt numai cele postate pe agonia. În realitate sunt mai multe. Dar nu asta contează. Important este că mergem înainte. Piedici sunt destule, știi tu. De la receptare, la catalogări și la dificultăți de tot felul. Până la urmă, însă, proiectele și străduința ne țin în picioare.
Cu drag

Aceleași aprecieri pentru calitatea demersului și pentru capacitatea de sinteză.
Desigur, sunt multe de spus despre o activitate care ne-a luminat tinerețea și a lăsat urme vizibile și trainice. Am uitat ceea ce trebuia de la început : steluța

Mă bucur că Angela a fost \"vigilentă\" și a sesizat apariția acestui articol special, documentat, bine structurat și necesar. Vreau sau nu, va trebui să intervin în calitatea mea de inițiator al Cenaclului 19 din Brașov. Trebuie să fac și o îndreptare. Între anii 1975-1988 am fost instructor la Casa municipală de Cultură din Brașov, nu director. Venisem din învățământ, unde am funcționat ca profesor de română timp de 3 ani, în comuna Poiana Mărului. Făcusem filologia la Constanța, avându-l profesor pe Cornel Regman și asistent pe regretatul Marin Mincu. Fusesem adus la Casa de Cultură pentru că manifestam și înclinații actoricești, cu cele peste 20 de premii naționale de interpretare dobândite pe parcurs. Mă ocupam de sectorul teatru și de tot ce însemna eveniment în care apărea și cuvântul artistic.În această postură am avut câteva inițiative de care sunt mândru. Una era Studioul Artelor, un spectacol lunar in care, totdeauna, finalul era asigurat de recitalul unui nume important din teatrul romanesc. Aici au venit, printre altii ( ca să-i amintesc numai pe cei decedați)Leopoldina Bălănuță, Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Cozorici, Ștefan Iordache. A doua inițiativă s-a materializat în anul 1985.Am avut ideea înființării unui cenaclu literar. M-am gândit, în acel moment, că există două posibilități : să încredințez responsabilitatea conducerii cuiva din generația \"afirmaților\", a celor care conduceau destinele vietii literare brașovene, de regulă cei care pivotau în jurul revistei Astra. Mă felicit că am optat pentru a doua variantă, adică oferirea unui spațiu și a unor condiții de întâlnire tinerilor care începuseră, timid și destul de nebulos, să se afirme. M-am gândit că pentru ei și pentru peisajul literar brașovean era mult mai indicat să li se ofere o șansă, un spațiu de întâlnire și dezbatere. Ei aveau nevoie de așa ceva, trebuiau sprijiniți, după puterile fiecăruia. De aceea am pus mâna pe telefon și am stabilit o întâlnire cu Alexandru Mușina, pe atunci tânăr profesor de română în comuna Budila ( vă amintiți de poemul \"Budila Expres\"? A făcut vâlvă în epocă). Mușina a percutat imediat la o asemenea propunere. Aveam sală potrivită de întâlnire săptămânală și posibilități financiare de a aduce la ședintele de cenaclu invitați din țară. Așa s-a început. Mușină i-a adunat pe toți cei care formau deja un grup, cu întâlniri sporadice, acidentale și dificil de organizat.Angela a explicat că la prima întâlnire au fost 19 participanți. De aici titulatura de Cenaclul Literar 19. Da, m-am numărat și pe mine, deși în acea perioadă nu scriam. Am făcut-o mult mai târziu, dar, evident, și ca urmare a acumulărilor de atunci. Erau întâlniri excelente, consistente, pline de valoare a luărilor de cuvânt, atât din partea tinerilor profesori Mușina, Crăciun, Angela Nache,regretatul Paul Grigore, Ovidiu Moceanu, Barasovia, cât și a elevilor de liceu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, care aveau un bagaj de cunoștințe și o capacitate de exprimare și sinteză peste limitele cunoscute de mine. La Cenaclul Literar 19 au venit, în timp, scriitori consacrați, precum Mircea Cărtărescu, Vasile Igna, Mircea Iorgulescu, Augustin Buzura, Mihai Sin, Mircea Nedelciu, Dan Culcer. Mă ocupam de preluarea lor, de cazare, de masă, de aducerea la cenaclu și de însoțirea lor până la plecare. Nu am intervenit niciodată prin sugerarea invitaților care urmau să fie chemați la cenaclu. Toți scriitorii pomeniți mai sus au venit la Brașov la sugestia membrilor cenaclului, nu a conducerii administrative.
Optzecismul românesc și Facultatea de litere din Brașov se sprijină pe o parte dintre aceste nume.
Nu cred că este posibilă astăzi o cercetare aprofundată a fenomenului, fără să fie pomenit Cenaclul Literar 19. Toți participanții de atunci, menționați de Angela Nache și de mine, pot fi întrebați și vor avea, desigur, amănunte relevante de spus. Poate nu a fost chiar așa de simplu.Dar a meritat și sunt mulțumit pentru ceea ce am reușit să fac și să mențin. Nu știe nimeni că am fost contactat de securistul care se ocupa de cultura Brașovului, care mi-a cerut să-i prezint informări scrise despre fiecare ședință de cenaclu, cu menționarea discuțiilor care aveau loc, a ideilor exprimate, a invitaților și dialogurilor acestora cu membrii cenaclului, despre relația dintre membrii. Sunt mândru că n-am răspuns niciodată acstor solicitări. De la mine n-au văzut niciun rând, până când s-a trecut la amenințări. Mă avertizau că vor avea grijă să nu mai ies niciodată din țară. Cu toate acestea cenaclul a continuat, nimeni nu a avut de suferit și este de mirare cum s-a izbutit, într-o perioadă vitregă, păstrarea acestei oaze de serioase și aplecate lecții de literatură contemporană, în care se putea discuta de orice, dar niciodată despre regim și conducătorii lui. Era singurul loc pe care îl cunosc în epocă, în care uitam cu totul de ce se întâmplă în jurul nostru. Acest lucru nu se poate uita și este de intuit ce contribuție a avut acest Cenaclu la formarea scriitorilor de mai târziu.
Și eu vă stau în continuare la dispoziție ( blitzro@yahoo.com)

Probabil ca nu. De amorul unei minime libertati de miscare, da.Oricum voi schimba.

Clasicism, neoclasicism, optzecism, fracturism sau orice altceva, sunt clasificări sterile. Până la urmă rămâne emoția, dacă există . În afara ei nu există poezie.

Dacă ai luat această hotărâre, drumul e lung. Ia-o încet.

Ne naturalul face parte din căutările de ansamblu. Prea mult natural ajunge să fie banal.

Eu pot să evit, dar nu știu ce.

Da, corectă observația.
Cu cealaltă problemă, ca să fiu cinstit, nu prea știu ce să spun. De aceea am ezitat. Nu vreau nici să supăr, nici să contribui la frânarea elanului cuiva. Când omul are în el disponibilitatea și resursele tehnice pentru acest gen de care fug atâția pentru că nu-l pot aborda și atunci se ascund etichetându-l drept depășit, scrie și izbutește. Fără ajutorul nimănui, intrusul fiind, de fapt, un observator exterior și, deseori, neavenit. Demonstrezi că ai cunoștințele tehnice necesare. De celelalte, nu știu dacă eu ar trebui să am ceva de obiectat. Atât cât poți faci. Nimeni n-ar putea avea pretenția că reușește să te ajute să mai urci o treaptă. Dar ne mai auzim noi.

George - mulțumesc pentru această primă lectură și întâlnire în dreptul străduințelor mele.
Radu - nu m-am supărat, am zâmbit. Pe de o parte nu sunt de acord cu așa-zisele nerespectări de ritm. Din contră, le caut din când în când. Aș spune că nu vezi faptul că am ritmul meu, nu neapărat acela impus de canoane. Cel puțin câteodată. Nu mă surpinde nici remarca cu diluarea și incoerența. Este urmarea lipsei de înțelegere a întregului. Aici este vorba de o înșiruire de sonete cu legătură intrinsecă, puternică între ele. Un fel de poveste care se derulează într-un sonet și se prelungește în următoarele. Independența fiecăruia trebuie văzută altfel, într-o dependență reciprocă. Dacă nu e prea mare îndrăzneala,l-aș denumi, după un termen care am curajul să spun că-mi aparține și doar în aparență e și el un nonsens. Este vorba de ceea ce eu numesc, de la acest volum încolo, sonet epic.
Da, sunt scrise toate dintr-o suflare. 85 de sonete in 69 de zile. Sunt urmarea unei tensiuni interioare pe care n-am de gand să o conturb, pentru că are ineditul ei, \"suflarea\" ei. Chestiile grafice, da.
Ne mai auzim noi.

Las și eu unul, de prietenie.

Pentru mine are anumite conotații și nu văd așa, dar dacă aceasta este impresia cititorului, înclin să-i dau dreptate.

Până la urmă, Maria, rămânem între noi, cei dintodeauna. Câți mai suntem, în ce mod se ordonează trăirile noastre ? Nu știm sigur. Incert e totul în jur. Până cuvintele rămase și nuanțele de dincolo de umbre. Eu m-am logodit de mult cu sonetul și-mi este destul glasul atâtor ființe cărora adierile unui ritm în care se păstrează emoția dintru adânc de noi le este balsam, mirați că încă mai există o asemenea trăire. O, da, e mult, e destul. Trăim.

Copiii sunt copii la vremea potrivită, aceea dată tuturor. Cei mai mulți. Unii sunt copii înainte de vreme, iar alții sunt copii (mult prea) târziu.Când descoperi că un copil de câțiva anișor o ia înaintea tuturor ca imaginație și bogăție interioară, ca semn de dragoste, e o încântare și un privilegiu. Și o speranță. Eu mi-am dorit să fiu copil la 50 de ani, când am scris 365 de basme în versuri. Dragoș își demonstrează copilăria, și-o dezvăluie, sărind peste etape. Îi țin pumnii. Unii rămân într-o stare de ingenuitate mult timp,pe alții maturitatea îi atinge cu dușmănie și abia atunci devin oameni comuni. Bravo, Marina pentru această \"descoperire\", pentru împărtășirea ei. Avem nevoie de asta.

Ca neumlător, de o vreme, pe acest site, aflu acum răspunsul la o întrebarea pe care mi-am pus-o de multe ori, dar fără să insist prea mult pe finalitățile ei : când oare își va scoate Anni un volum, că prea m-a atins cu notațiile ei în multe dintre momentele adăstărilor mele. A venit momentul și mi se pare o intrare în normalitate. Condeiul sigur, știința notației sensibile și vibrante, trebuiau să-și vadă rosturile într-o carte. Să dea Domnul să pot veni la lansare. Parcă e nevoie de o mână de ajutor, pentru că autoarea pare de tot copleșită de emoțiile începutului. Firesc.Gândul meu bun.

Primăvara vine atunci când o simți în suflet. Poate că acum o avem amândoi.Și voi fi, da.