Adrian Munteanu

N-ar fi interesant să ne exersăm cu toții în același gen de poezie. De asta am și translat spre alte formule, chiar dacă vin de mai departe. Am simțit întotdeauna un gen de claustrofobie, nu mi-a plăcut în mulțime, dând din coate și încercând să prind o gură de aer . Am nevoie de spațiu și, paradoxal, îmi e mai bine în singurătate.
Dacă ai sesizat o oarecare încercare de înoire a structurii, un alt suflu, în limitele impuse de gen, îți mărturisesc că asta a fost intenția cu care am pornit la drum și dacă reușesc, apreciere mai mare nici nu îmi doresc.
Pe curând, cu prietenie.

Dragoste reciprocă. Numai un lucru nu-mi place și aștept să iei măsuri. Tu și alții : nu mă mai luați cu formule de politețe, măcar în calitatea noastră de părtași la o suferință comună. Eu sunt Adrian. Cineva, de mult, m-a învățat, și bine a făcut, că politețea nu stă în formule reverențioase.
Pe curând

Mulțumesc pentru încredere și pentru deschiderea manifestată. În prelungirea celor mărturisite mai sus, pot adăuga acum cu certitudine faptul că nu m-am înșelat asupra oamenilor, iar ceea ce urmează să fie citit am , de asemenea, convingerea că va însemna o completare de interes și mare emoție la tot ce se știe și s-a mai citit despre una dintre cele mai negre perioade din istoria României.

Pe nimeni nu trebuie să supăr și nici nu am această intenție. Numai că, de această dată, trebuie să remarc că este, cel mai aplecat pe text dintre toate comentariile pe care le-am primit. Spun aceasta, fără teamă de a supăra pe cineva, pentru că eu însumi sunt departe de asemenea performanțe. Aș vrea să crezi că aș fi spus la fel și în cazul unei critici acide, apreciind puterea reflexivă. Faptul că spui atât de multe lucruri frumoase mă determină să adaug o reverență și să-ți mărturisesc că este un imbold pentru luciditate până la sfârșit.
Cu prețuire.

Va trebui sa iesi invingatoare din tacere.

Mă străduiesc să inventez un cuib de liniște pentru orice anotimp.

Să taci numai o secundă. Apoi să mai treci.

Dincolo de disperare vine și întoasrcerea senină. Doar un paas să faci. Ca să vezi ce optimist am definit.

Mâine, poimâine faci o traducere, ceea ce ar fi onorant.

N-am capacitatea de a raspunde și eu la fel. Am incercat de vreo doua ori la Ion Diviza, dar parcă aș fi ridicat pietre de moară.

Alta soluție nu am.
Trecerile tale sunt tot mai poetice.

Tot ce s-a scris aici mi-a adus un val cald de bucurie și speranță. Chiar tot, inclusiv aluziile legate de o posibilă inadvertență de participare afectivă între cei ce vor citi și cei ce au trăit și suportat efectiv marasmul biciului de român abătut asupra românilor. Chiar mi s-ar fi părut nefiresc de calmă, dezamăgitoare și rău prevestitoare o atmosferă de acceptare fără rezerve. Mai ales cu o asemenea intenție în față, ideile trebuie să circule, vorbele și trăirile trebuie spuse, disecate, împărtășite. Propunerea de față nu este dintre cele mai obișnuite și nici dintre cele mai lesne de realizat. Ea se referă la o perioadă din istoria acestei țări în care nu găsești un petec de cer curat. Din poziția în care mă aflu continui să cred că aceste lucruri trebuie cunoscute, la prima mână, cum spunea unul dintre voi, ceea ce începe să devină din ce în ce mai greu de obținut. Timpul trece, oamenii dispar. Cu suferințe inimaginabile în spate, cei mai mulți dintre cei care au trecut prin pușcăriile comuniste, striviți de boli și cazne morale, nu mai sunt. Cu sinceritate am să vă spun că cei mai mulți care au rămas sunt cei care au beneficiat de un alt tratament, deoarece au acceptat colaborarea cu organele represive. Acest lucru va fi clar și decisiv demonstrat pe parcursul jurnalului. Sunt mulți care au devenit informatori, care au acceptat să-și toarne colegii ca să o ducă ceva mai bine sau să iasă mai repede din temniță. Eu cunosc câțiva care s-au grăbit să-și scoată cărți de memorii și să ocupe funcții în noua organizare socială, clamându-și trecutul revoluționar. Mulți dintre aceștia se laudă astăzi cu poziția lor de foști combatanți anticomuniști, cu suferințele îndurate, deși s-au lepădat de vechile convingeri cu supunere și fariseism. Va trebui odată să se facă o cercetare și în acest domeniu. Fără a intra într-o etapă a suspiciunilor, lucrurile nu mai pot fi crezute numai pe cuvânt. Cuvântul este întrebuințat deseori în folos personal .
Din fericire, făcând public acest jurnal, personal nu pot fi acuzat de măsluire a adevărului și nici nu mai pot obține privilegii de pe urma acestui trecut. Cel care a suferit, în tăcere, cu modestie și inimaginabilă putere de a rezista unor presiuni, pe care eu nici măcar nu le pot citi fără să mă infior, nu mai este. S-a dus să se odihnească puțin.
Nu mi-e teamă - așa cum, cu îngrijorare, afirma Elena - că vor fi remarci nepoliticoase, \" distracții din umbră \". Eu știu ce am în mână. Știu că aici nu mai este vorba de teatru și cu atât mai puțin de circ. Dacă vor fi totuși și din aceștia, numărul lor va fi insignifiant și vor potența dreapta receptare. Memoria tatălui meu nu poate fi compromisă. Au încercat și alții, cu pâinea și cuțitul în mână, și n-au reușit.
Pe de altă parte, reacțiile voastre îmi reconfirmă ceea ce intuiam : că aici , anulându-și plăceri efemere, rămân cei care vor fi mâine - dacă n-au și început să fie - cei care să ducă mai departe țara asta prea des pustiită de minți terne. Cred în sensibilitate și în literatură ca stindard al omului superior, a celui reflexiv și profund. De aceea m-am hotărât să public pe acest site memoriile de care pomenim. Voi sunteți cei care aveți dreptul să știți sau să vă amintiți de un segment al trecutului nostru național.Voi sunteți cei care trebuie să vi-l asumați, ca să aveți puterea de a merge mai departe pe căi drepte, în lumină.
Desigur că pentru mine va fi altfel. Implicat, măcar prin consecințe, în toate segmentele ce se vor dezvălui, lectura mea nu este nici comodă nici senină. Măcar dacă v-aș mărturisi că postura de fiu al unui deținut politic m-a făcut să cunosc refuzul de a fi încadrat în unele școli, refuzul de a fi acceptat la o anume facultate și privațiuni nesfârșite, morale și sociale. Voi trece peste toate cu speranță, pentru că vă știu la celălalt capăt al drumului. Sper să nu fiu acuzat de fariseism ,dacă am să sfârșesc afirmând că meritați să fiți cei dintâi care vor citi fascicolele ce vor urma.
Dzumnezeu fie cu noi toți !

Muțumesc pentru imagine și consecvență. În privința preferinței, mă voi strădui. Dacă se va schimba ceva, voi încerca să fie numai veșmântul care nu stă bine pe trup.

Cuvintele poeziei, cuvintele amintirii. Un melanj prin care ai putea să depășești întrebările fără răspund. Exercițiul este fructuos în sine. Numai să nu uiți că prin ce faci cuvintele își pot găsi, într-un final, drumul spre marea de lumină.

Știu că ești, fără să te văd.

Răbdarea. Se învecinează și ea cu umilința.

Tulburător sfat și demn de urmat.

E meritul tău că reușești să mă vezi.
Am înlocuit cuvântul

Smerenia, da. Cheia devenirii noastre în lumină

Anda , să-mi trăiești, că îmi trebuiești !
În legătură cu părerile voastre despre fondul sonetului, vreau să vă spun, fără nici un spirit de complezență , că nici una dintre voi nu este departe de adevăr. Iubirea mea de liniște, uneori de tăcere, are profunzimi creștine, se îndreaptă spre slava Celui fara de care n-aș putea să scriu. De multe ori - sper să nu fiu greșit înțeles - am senzația că mi se dictează textul. Privirea undeva, deasupra noastră, se produce însă neintenționat, ca o prelungire, ca o finalitate subsumată a unor trăiri. E adevărat că iubirea mea încearcă să acopere \" tot ce mișcă-n țara asta \", inclusiv poezia pe care, de altfel, o cultiv , ca să mă eliberez și să mulțumesc mereu pentru că mi se dă șansa unei eliberări.
Pe curand. Maine in jurul pranzului vine si surpriza și tare am nevoie de considerațiile voastre. Dacă nu e bine primită, dacă nu-și are locul între preocupările de pe site, trebuie să știu, ca să nu prelungesc postarea unor materiale inadecvate. Am emoții.