S o n e t 1 0 9

O imagine teribila... \"sunt cea care a fost, este sau va fi si nimeni nu mi-a ridicat pana acum vălul\"... de la Ishtar zicere :)

Zâmbetul poate fi clipa celor douã infinituri - din noi si de dincolo...cãinta poate fi clipa ce le uneste.

Tot binele,
Anda

Iar această imagine teribilă ne dezvălui mereu zbaterea în noroi.

Mai rămâne să ne străduim, fiecare cu mai mult sau mai puțin folos, să ajungem până la căință. E alt concept simplu de prins în teorie și neașteptat de greu de atins în practică. Tot mai puțini sunt inițiații.

vin ca la altar, să aprind un strop de lumânare pentru toate ființele și neființele, din noi și din afara noastră.
spun o rugăciune și plec mai departe, ca pe un drum neștiut cu stații cunoscute. merci.

Cred că ne împărtășim cu toții la acelați altar. Unii în genunchi, unii cu fruntea plecată, unii neregăsindu-se pe ei înșiși, alții păstrând o nădejde sau întrezărind un drum pe care să pășească. Important este să mai facem un pas, să mai căutăm o cale, chiar și atunci când ni se pare că nu mai putem merge, când ne dor picioarele și brațele de atâta povară. Poate de asta scriu cu atâta râvnă . Eu știu ? Ãsta să fie drumul ? Încă mai caut.

lumina vieților noastre n-ar fi decât un ghem de ceară, nu și-ar ști rostul, fără acest fir de păianjen care ne țese clipele, împletindu-le una cu cealaltă...
preaplecată,
eu