În casa mea nu-s singur niciodată

nici nu-ti inchipui cat de limpede ai prins in vers o fuga pe care am trait-o de atatea ori. o pseudo-evadare, de fapt.
in clipele acelea ajung sa caut gaura de sarpe in locul casei-cu-ferestre-si-usa.
si tot in clipele acelea realizez ca nu pot plange nici in mine, nici in frigul de afara. si caut caut caut cotlonul in care sa reusesc sa fiu iarasi acasa. in mine acasa.
de cele mai multe ori nu reusesc.
eh.

vezi ce mi-ai facut cu sonetul de astazi? m-ai scos din cochilie si-am scris o multime de cuvinte:)

despre forma? mie, nespecialistului, mi-au curs vers dupa vers, precum o apa subtire si rece de izvor in palma calatorului.

De poti rabda, de poti iubi,
Tarimul asta de stafii
De poti schimba tristetea-n har
De se intuneca mai rar

Florina - iată de ce e necesar să ai curajul și dorința de a spune celorlalți ce se întâmplă în lumea ta interioară(nu paralelă). Pentru că există rezonări care pot potența și, de ce nu, limpezi trăirile, ușura relaționările, modifica energiile negative. Viața celui ce trăiește, viața celui ce scrie : două coordonate cărora nu reușim să le distingem limitele. Ele vin din același trunchi. În ultimă instanță rămâne privirea asupra rostului și traseului fiecăruia. E destul pentru a merita să mergi înainte
Mihai - expresivitatea replicii versificate ar necesita un răspuns pe aceeași coordonată. Am interceptat chinul ce ne bântuie, care stă la pândă, iar identificarea lui pare ca o descătușare necesară.

Draga Adrian, mi-a placut foarte mult sonetul tau, ca analiza psihologica a omului care este singur si haituit, chiar si atunci cand, de fapt nu e singur. De fapt, mai ales atunci. E un sentiment pe care toti il simtim la un moment sau altul, iar tu l-ai incadrat grozav...

Ana - da, toți avem aceleași sentimente, dacă este să gîndim teoretic și pragmatic. Numai nuanțele ne separă și ne individualizează.