Adrian DUMITRU

... inca vreo 316 noptzi, rabduriu, ashezat intre cei doi peretzi pe care mi-i daruishi cu atata gratzie,carora, intre timp,le voi adauga un al treilea, din nerabdare shi politfesie, ashteptand evghenicoasele shi firoscoasele tale procitiri viitoare, ya setti noemi, shi spunand acestea...

Offf... dupa ce am dat din intamplare peste \"lectie demonstrativa de masacrat poeme\", m-am intrebat: \"de ce dumnezeu nu mai publica shi altceva?\", shi, precum un personaj din 1001 de noptzi, am ashteptat rabduriu...

Shi am avut de ce.

La inceput, citind, m-am gandit la parodia lui Toparceanu dupa Musset, care o asheaza pe muza acuzatoare in fatza poetului... iar acesta, furios, ii spune ca nu are decat sa ii scrie ea poemele, cata vreme nu-i plateshte shi gazul (or something, nu shtiu daca imi mai aduc aminte exact esenztialul...), shi am ridicat spranceana intuind ca era vorba despre altceva.

Mi-am spus: \"What the hell! This is a jam session\"... shi am ajuns shi acolo, la enumerarea frenetica de note, acute sau joase, shi am abandonat orice pretentzie de a sfashia maruntaiele acestui poem cu armele logicii (-actziune improprie pentru patratul lui Boethius... shi chiar shi pentru briciul lui Ockham, cu care ma mai rad din cand in cand, dar numai atunci cand nu mi-e lene)... Am incercat prin urmare sa il ascult... shi am avut ce (chiar daca nu imi place in mod deosebit nici Tangerine Dream, nici Klaus Schulze).

ce s-o mai lungesc mult? N-am priceput mare lucru - dar mi-a placut. Exact ca un jam session intr-un club dupa o revarsare pantagruelica de bere.

Congrats.

Textul d-voastră mă trimite, oarecum, cu gaândul la intraductibilele balade ale lui Villon, baladele în jargon, cât și la \"Testamentul cel mare\" - dar (și aici îi dau dreptate în totalitate d-lui Ioan Jorz) aceasta nu mă face să râd. Ci dimpotrivă. Și nu aș vrea să las de înțeles că acesta ar fi un text lipsit de umor - pentru că nu e cazul-, ci tocmai, că este vorba de un text crud, violent, viu, parodic, oarecum, de ce nu...
Consider că strada/mahalaua (\"scoicarii\" lui Villon, din comparația mea) merită un țâr de explorare, chiar și pentru faptul că au puterea de a indigna sau înfuria - ceea ce e sufient să aprindă scânteia unei bune literaturi -să-i spun așa- polemice. (Mai îndrăznesc să spun, cu titlu de opinie personală și colaterală acestui text, că maneaua nu ar mai trebui să îi sperie sau să îi dezguste în așa hal pe unii intelectuali. Exemplific cu ruda sa dreapta, ceea ce e în Grecia \"rembetikka\", exilată în cluburi sordide și raău famate acum 50 de ani, și loc de fermentație al unei muzici și al unui dans pe care grecii îl învață de mici copii, azi, și cu care se mândresc, tot azi, pentru că menține un viață un spirit cu adevărat \"ethno\" care nu ar mai fi putut supraviețui decât sub forma \"Florii din grădină\").

În ceea ce mă privește am fost plăcut surprins de folosirea rimei și a ritmului, de cadența vioaie a versului și a privirii de observator (calm???), de forța (și violența) imaginilor, și, dacă am zâmbit, am făcut-o înainte să încep să citesc textul în sine, și anume, văzând titlul.

Un poem bun, într-un anume sens frate de cruce cu \"Mărunțiș de profesor\" (deși amândouă sunt, oarecum, la antipozi), pe care îl remarc cu aceeași plăcere.

Fie-mi iertată intruziunea, însă mă simt dator sa îi amintesc dlui Ioan Jorz că:
1) acuzația că dl. Alberto Popescu ar fi \"un optezecist întârziat\" nu are nici un fel de fundament real. Și dacă dl. în cauză ar fi ales să scrie un sonet petrarchian, ar fi trebuit acuzat de \"petrarchianism întârziat\"? Presupun că dupăă 3500 de ani de experiență literară, umanitatea poate zăbovi asupra oricărei forme de expresie poetică fără ca prin aceasta să stea pe loc, ba chiar să dea înapoi... Important este (cred eu) ca produsul literar astfel rezultat să \"sune\" bine.
2) Titluri în limbi străini au folosit la noi și Eminescu și Coșbuc (ca și mulți alți autori de pe acest site, de altfel). Cât privește poezia străină, îmi vine în minte Kavafis (care, printre altele, are un titlu latinesc pe care l-am întâlnit pe site ca o caracterizare a unui dintre autorii agoniști...) sau Baudelaire (oare ce o înțelege un cititor francez din \"L\'Heautontimoroumenos\", de pildă?). Încercau oare să se dea mari ca să devină interesanți?

Cât privește poezia în sine, să mă ierte Senor Alberto Popescu atât pentru intervenția mea pe jumătate erudită, cât și pentru evitarea de a comenta un text care mi-a plăcut. Mult.

Ashadar, textul de mai sus provine din volumul: KAVAFIS, \"Opera poetica\", Bucureshti, Ed. Omonia, 1993, trad. Elena LAZAR.

Bine scris shi interesant textul dvs (iar cand spun asta, trebuie sa adaug ca in general nu gust literatura moderna orientalizanta, dar de data asta...).
Mi-a adus aminte de legenda traducerii Torei in limba greaca, la curtea regelui Ptolemeu al II-lea. A fost un punct de pornire ales cu buna shtiintza? Sau... un hazard?!!!...

Foarte rapida trecerea de la copilarie la maturitate. A fost intenztionata? sau a rezultat din fuga condeiului?
textul mi s-a parut savuros shi, daca mi-ar sta in puteri, i-ash da o stea.

… opiniile noastre concordă în ceea ce privește DEX-ul. Eu nu uit că limba română există ca atare în urma câtorva secole de greșită folosire a limbii latine, și a unui mileniu și ceva de absență a unei gramatici oficiale și a unui DEX.
Însă acest subiect este „o altă poveste”, pe care ar trebui să o abordăm cu altă ocazie decât aceea a unui eseu critic despre Mircea Cărtărescu (până la urmă, trebuie să admit adevărul gol goluț – îmi place enorm, deși este inegal cu sine însuși. Dar aceasta o recunoaște și singur, în „Jurnal”). O scriu eu? Sau dvs?

… spunea mereu că utilizarea conceptelor este – ar trebui să fie – similară cu aceea a unui bisturiu, întrucât conceptele (după cum se știe) sunt purtătoare de sens precis.
Am citat ad literam din textul dvs. tocmai pentru că voiam să se vadă foarte bine sensul pe care l-ați conferit expresiei. Ori din păcate nu e acela că Mircea Cărtărescu „i-o trage suspansului si chiar creativitatii” ci (iar aicea îmi permit să reconstruiesc eu fraza inițială, cu permisiunea dvs.): „libertatea de a manevra procedeele naratologice se restrânge la câteva stratageme”. Nu am nici cea mai mică îndoială, însă, că ar fi cu putință să fi dorit să lăsați o oarecare libertate de manevră a semnificației frazei dvs. tocmai pentru a sugera intromisiunea lui M.C. în prăpastia creativă (fr. - precipice).

Cât despre „trilogist”… Nu pot verifica chiar acum, nu am nici un DEX la îndemână și nici un Dicționar de Neologism pentru că nu sunt în țară, acum, dar, vorba lui Casanova, je gage que je devine că nu prea are cum să existe nici de când hăul, nici de când pârâul, râul sau ramul. În mod sigur nu există în franceză – edițiile CUF pentru Eschil se referă la acesta, de exemplu, ca „auteur de trilogies”. Poate că există în italiană (are aerul, de ce nu…), dar eu nu l-a întâlnit nici aici, nici aici. Mint, m-am întâlnit cu el în engleză, dar niciodată într-un studiu despre Sophocle. În ceea ce privește folosirea unui cuvânt sau construcții care sunt permise în alte limbi, mă gândesc la faptul că o minimă prudență este necesară. Franceza, de pildă, permite „tres superieur a qqc” – dar mă îndoiesc profund și la 90 de grade că un editor poezie.ro iar permite această licență unui greenhorn de nivel 0 pe motiv că este posibil în franceză să... Așadar, hapax sau primă ocurență, „the first of many”? De psalmist, nuvelist, epigramist am auzit, de baladist de asemenea (ba chiar am și ascultat unul, toji), dar de tragedist, comedist, catrenist, haikuist și romanist (cu sensul de autor de romane) mai puțin. Adică de loc. probabil pentru că nu citesc destulă literatură. Și nici destulă critică.

Acum, „Orbitorul” – am cumpărat primul volum în iarna lui 97. Era destul de scump, ca și acum, și nu am fost impresionat atunci decât de secvența „scitică” a migrării Badislavilor. Mai mult, am fost destul de dezamăgit – asta până am citit „Jurmalul” lui Cărtărescu, pe care nu am avut bani să mi-l cumpăr, dar mi l-a împrumutat cineva pentru două zile. Atunci am înțeles (cred eu) mai bine cum și de ce scriitura era mai diluată tocmai pentru se voia mai densă – și mi-am adus aminte de un poem al lui Kavafis despre dreptul de cetate în republica ideilor. Nu mă îndoiesc că vă este cunoscut.

Dacă am citit sau nu „Orbitor”, asta nu mai știu…

Evident, \"centimetrul\" din titlul comentariului meu a incasat un articol in plus. Propun \"centimetru\", iar litera astfel rezultata o pastrez eu, pentru a o folosi cu alta ocazie. Ar putea fi adaugat pictorului \"Apelles\" din acelashi titlu incriminat, caruia i-a cazut \"l\"-ul in fuga condeiului.

Moto:
„Astfel, lectorul nu mai rămâne cu nimic de făcut. Tot ce i se cere este să fie capabil să urmeze scriitura în slalomul ei printre cuvinte prețioase și halucinații supraetajate, iar apoi să contemple bouche bée.” (Felix Nicolau)

„S-a vorbit în cazul acestei trilogii de mirifica libertate a naratorului. De acord. Cu precizarea că această manevrare libertină a procedeelor naratologice se restrânge la câteva stratageme.” – iată o confuzie ușor de intâlnit în mediile culturale de la nord de Dunăre. Așadar, familia de cuvinte plecând de la „liber” și „libertate” și axate pe vechiul „laissez faire, laissez passer”, cum ar fi liberal, neoliberal, libertarian etc. se confundă, adesea, și încă la case mari, uneori, cu „libertin”. Cuvântul în cauză este un neologism împrumutat din limba franceză, având, ca substantiv, două sensuri succesive: a) sec. XVII-XVIII (la început) = (autor de) discurs liber-cugetător, chiar ateist b) începând cu a doua jumătate a secolului XVIII = liber căutător de plăceri trupești (și ateu în timpul liber). Ori, despre maniera de a scrie trilogie a d-lui Cărtărescu se pot spune multe, numai că ar fi „libertină”… nu.

„O altă caracteristică este faptul că trilogistul nu-și folosește simțurile, ci le multiplică prin transcendere.” – pot să pariez că termenul „trilogist” (prin care înțeleg „autor de trilogii”, evident) nu se regăsește în nici un dicționar al limbii române. Să-l considerăm un „hapax”? Sau primă ocurență … și să-i acordăm astfel drept de cetate?

... faptul ca, atunci cand am scris ce am scris, nu mi-a stat gandul nici la modernitate, nici la postmodernism. Am avut in cap o imagine pe care am proiectat-o in illo tempore, shi am cautat sa o aduc spre mine in vreme ce ii pregateam broderia pentru fundal.
Multzumesc pentru apreciere shi trecere. Ma onoreaza shi ma incanta
Adrian Dumitru

N-am sa vorbesc despre furie creatoare, nici despre resemnare, nici despre arta practicata ca o scuza, nici despre saracia corpului profesoral (de unde provin shi eu, atat direct cat shi indirect).
Ci despre un text care mi-a placut in mod real, deshi mi-a zgariat rau stomacul, shi asta pentru ca tipul de personaj imi e - helas, la vie!- cunoscut. Nu shtiu, shi nici nu sper ca acest sa schimbe ceva(shi cum ar putea?).
Sunt tentat sa ma raliez la communis opinio referitor la partea cu Mircea Badea - dar la urma urmei, de ce nu? 1. pentru ca autorul a vrut asha shi 2. testamentul lui villon e de neintzeles azi, tocmai pentru ca e plin de referintza la detalii contemporane care are azi ne sunt cu totul necunoscute. ceea ce nu il face mai putzin savuros.

deshi textul de fatza nu e savuros, pentru ca nu vorbeshte despre o realitate savuroasa, il consider excelent. la obiect, ca shi la subiect.

Shi mi-au placut mult imaginile puternice, aproape aromate, deshi nu neaparat parfumate, de genul: \"parcă ar căuta între coapsele unei femei
granița dintre îl iubește și îl dorește
\" \"la trupul proaspăt îmbăiat al soției mințind somnul cu spatele spre ușa
pe care el rareori intră ca un domn\" \"acolo și-a sădit sămânța lui caligrafiată\"

pentru a spune ca
1. intr-adevar, dl Paul Bogdan avea perfecta dreptate: nu Constatin a proclamat creshtinismul ca religie de stat. De altfel, daca s-a convertit intr-adevar, s-a convertit in fatza unui episcop arian, ashadar eretic. In plus, faimosul sau edict edict de la Milano este precedat de un altul, cel de la Serdica, shi care nu e al lui, shi are cam acelashi contzinut. Cat priveshte primul stat creshtin, nu e imperiul roman, oricat am ne-ar placea noua sa o credem, ci Armenia.
2. Executzia lui Apolo - mai degraba determinata de acesta decat dusa la bun capat de el - il are ca victima pe Orion, un gigant iubit atat de Artemis cat shi Eos-Aurora (daca nu am inshel, pasajul se ragaseshte in Odissea). Cum anume poate fi el un argument pentru identificarea Artemidei cu Selene, imi scapa complet.
dar, a la rigueur, din moment ce fratele Artemidei este un zeu insarcinat cu lumina solara (soarele shi mishcarile lui pe cer fiind totushi sfera lui Helios, de unde shi... heliocentrism, de pilda), putem - daca e musai- sa vedem in sora lui o zeitza a lunii (dar atunci, inca o data spun, ce ne facem cu Selene, care are o cu totul alta istorie shi identitate???).

In orice caz, detaliile factuale au prea putzin a face cu fondul.

Cat priveshte fondul insa, nu-mi amintesc unde am citit prima data (cred ca in Eliade, dar nu mai shtiu unde) ca Sfintzii creshtini au cam preluat atributzille zeilor pagani, fiind asemilatzi cu aceshtia... De pilda, Sfatu\' Ilie cu Jupiter... Astfel incat e greu de spus ca politesimul a disparut, doar asha , din nevoia de comasare shi simplificare. Pentru ca... nu prea a disparut.

Ash spune ca da, autoarea avea dreptate cand ishi atentziona o cititoare ca nu shtie despre ce vorbeshte.
Intr-adevar, violentza exercitata asupra copiilor lasa urme, shi da, este adevarat ca in majoritatea cazurilor, copiii fug de curea ca dracul de tamaie (tremuram la gandul ca tata o sa ishi faca rondul trimestrial la shcoala, pentru ca shtiam ce inseamna).

Dar, daca textul dat este pus alaturi de Freud (shi nu ma refer la freudian/freudism folosit in genere ca o eufonie pentru obsesie sexuala sau libido etc), in mod special la ultimele doua dintre cele \"Trei eseuri despre teoria sexualitatzii\", shi inca shi mai special la \"Este batut un copil\" (ca sa nu mai spun nimic despre interpretarea de batranul Sigmund unui text de Goethe, tradus in romaneshte inca din anii \'70), conchid ca autoarea are pe de-a-ntregul dreptate, cel putzin din perspectiva freudiana (iar Freud NU se referea la TOTZI copiii). Asta sub aspectul fondului - de altfel, textul mi se pare foarte explicit shi foarte clar. Shi veau sa cred ca nu este nici introspectiv, nici melancolic.

Cat despre forma, nu shtiu sa spun daca mi-a placut. Spun doar ca l-am gasit interesant shi bine scris.

In ceea ce priveshte pagina de autor, fac precum discipolii lui Pyrrhon shi ai lui Sextus Empiricus, shi imi abtzin judecata.

... am sa iau un pumn de diacritice shi o sa-l dau pe gat, shi-abia atunci o sa pot sa vad Raiul in linishte... dar...

... daca ar fi ceva legat de textul in sine care pare sa scartzaie (fie-mi iertata imixtiunea), ash spune ca se simte o oarecare ezitare in cautarea formei, shi ca ar fi cateva cuvinte in plus (i.e. - \"Joc
La rându-mi, teatral,\" - probabil ca se putea exprima shi altfel ideea de \"joc teatral\" ) sau dificil shi inutil legate: \"Cum s-o ascund sub
Hainele-mi – troiene grele.\"

\"Mai mult chiar, acum efemerida unire a Viteazului Mihai a devenit crez repetat, recitat și cântat.\" - atzi vrut, probabil, sa scrietzi \"efemera unire\", întrucât sensul pe care l-ați dorit trebuie să fi fost \"trecătoarea unirea\".
\"Efemeridele\" sunt cu tot altceva, din pacate.

Sa-mi fie cu iertare ... dar daca un \"mult mai bine documentat irlandez\" ne spune ca Cezar a cucerit Lutetzia shi a construit acolo un Turn Eiffel, trebuie sa il shi credem? Venetzia nu putea fi un partener comercial al etruscilor in anul 650 B.C. Asta e clar, tot la fel cum nici Statele Unite ale Americii nu ar fi putut fi, chiar daca (ceea ce nu e sigur) cartaginezul Hannon ar fi ajuns totushi pana in america.

Imi pare rau ca trebuie sa observ ca, in comentariul precedent, \"Abia în anul 44 Î.Hr. s-a format panteonul Roman?\" autorul sau se referea nu la cladirea Panteonului, ci la frzele urmatoare: \"În anul 44 Î.Hr., când senatorii l-au asasinat pe Cezar, au crezut că vor repune în drepturi valorile solide ale republicii romane. Însă nu au făcut decât să schimbe un dictator cu un împărat. Domnia lui Augustus a fost epoca de aur a Romei. În această perioadă au înflorit arta și arhitectura. Tot ce s-a construit era închinat zeilor împrumutați de la greci. Zeus a devenit Jupiter, Hera, soția lui a devenit Iunona, Afrodita a devenit Venus, iar Poseidon, zeul mării, și-a schimbat numele în Neptun.\". Ori, procesul de fuziune intre zeii greci shi zeii romani nu a inceput in anul 44, shi in nici un caz nu putem spune ca de-abia in vremea lui Augustus Poseidon a devenit Neptun. In treacat fie spus, Augustus nu a fost imparat, ci doar \"princeps senatus\" \"pater patriae\", shi a devenit sheful statului roman in urma unui lung proces evolutiv care a debutat in 31 B.C., dar s-a termjinat mult mai tarziu, prin stabilirea unui modus vivendi intre el shi senat.

+ \"Horațiu, autorul imnului coral „Carmen saeculare”, i-a îndemnat să-și trăiască cu bucurie clipa („carpe diem”), așa că ei s-au bucurat de toate binefacerile altor civilizații, \". \"Carpe diem (quam minimum credula postero)\"
este adesea greshitg intzeles (ca shi termenul de \"epicurian\") ca fiind un indemn spre culegerea placerii de o clipa, de acum, intr-un sens foarte hedonist. Ori, sensul original al indemnului lui Horatius era de a nu te preocupa deloc de superstitziile legate de ghicirea viitorului, pentru ca s-aar putea foarte bine sa uitzi sa itzi traieshti clipa prezenta, asha cum este ea.

+ NU shtiu cat de exacta este afirmatzia ca \"romanii shi-ar fi exportat credintzele religioase\" [-shi cu atat mai mult legiunile...]. Au construit, este drept, temple lui I.O.M. peste tot pe unde au fost, dar nu au prea facut prozelitism. Mai degraba ar fi corecta informatzia \"romanii au importat credintze religioase\", shi datorita acestui import suntem astazi creshtini.

+ Nu shtiu cat de multe shtim de fapt despre religia etruscilor, noi sau oricare alt irlandez bine informat, din moment ce nu le piutem descifra inca inscriptziile shi nici nu le cunoashtem limba. Influentza lor asupra romanilor este, intr-adevar, considerabila, dar... nu o prea putem masura efectiv.

+ Artemis, zeitza lunii... Shi atunci cu Selene cum ramane? O lasam intins aintr-un peisaj selenar shi mai aselenizam niciodata? Ci a-artemizam? Zeita Artemis din Ephes nu era, intr-adevar, acelashi lucru cu virginala zeitza greaca al carei nume il purta (ca sa fim sinceri, nici nu shtim de fapt cum o chema pe ephesiana), dar... nu patrona in nici un caz luna.

+ venerarea imparatului divinizat dupa moarte (caci asta inseamna, de pilda, expresia \"divus Claudius\" sau \"divus Traianus\") nu a fost obligatorie, ci doar recomandata, cu exceptzia anumitor cazuri exceptzionale (cel iudeu shi cel creshtin). shi nici chiar atunci nu a fost vorba de o venerare, ci mai degraba de o recunoashtere a caracterului divin. Fapt cu care viitorii martiri nu puteau fi de acord.

+ articolul dvs. este plin de inexactitazi, a caror enumerare mi-ar lua ceva mai mult de o pagina de comentariu. Intzeleg ca v-a preocupat drumul spre logos, ceea ca inseamna, cu atat mai mult, ca atzi citit despre antichitatea pagana. Atunci?... Cum se face ca nu v-atzi verificat premisele?
Acuaratetza informatziei din premisa influentzeaza acuratetzea concluziei (mai putzin in logica formala), nu credetzi?
Cum atzi citi un articol in care un autor oarecare ar da citate trunchiate, geshite or inventate din Sfanta Scriptura sau din Sfintzii Parintzi?...

... daca e bine scris...
Asta e foarte adevarat, shi e valabil ptr orice fel de text.

Dar in mod special pentru textul dvs. M-a facut sa imi reamintesc prima tzigara din viatza mea (pe la aceeashi varsta ca Milica), sau nesfarshitele \"miutze\" cu \"pierzatorii ies din teren\" din curtea shcolii, shi multe, multe altele.

Acest excurs de memorie in trei timpi mi s-a parut delicios. Ashtept urmarea (urmarile).

As spune ca mi-a placut textul dvs. Vioi, sprinten, m-a trimis cu gandul la Preda sau la Sorescu…

Ceea ce insa am sa spun acum, nu are nici o legatura cu valoarea literara a textului sau a autorului – e o observatie referitoare la un anacronism. Evident, momentul naratiunii este plasat la sfarsitul comunismului (cred ca ultimul episod din „Norii negri” s-a dat undeva intre 88 si 89…). Dar Sandy Belle (ori Sandy Jonquille, pentru ca ai nostri cumparasera varianta franceza) a fost difuzat pe TVR1 ceva mai tarziu, la inceputul sau la jumatatea anului ’90 (cred) [de altfel, am bagat eu de seama, o groaza de lume face confuzia intre anul ’90 si anul ’89. e un fapt sociologic destul de interesant, caruia nu i-am gasit inca o explicatie rezonabila]. Era aproape imposibil sa dai drumul la TV unei telenovele manga, in epoca, datorita lipsei de spatiu. Se intampla adesea ca un film de doua ore sa fie decupat in patru episoade de 30 minute care se dadeau saptamanal, miercuri sau joi, uneori si sambata.
Nu degeaba mai toata lumea isi facea antena pe bulgari, sarbi, unguri sau (groaznica amintire, in cazul meu), pe rusi.

Evident, toate acestea nu aduc nici un fel de scadere unui text pe care l-am inghitit repede si cu placere. Dimpotriva.